Să mai aştept?

Privesc spre cer... Ah! Ce de stele! În mod normal nu le-aş vedea, căci luminile oraşului nu mi-ar permite; numai că în noaptea asta a fost o pană de curent, care a lăsat întreg oraşul în beznă. Mă uit la marea de luminiţe ce clipesc către mine. Poate vor să-mi spună ceva... poate chiar încercă să-mi vobească... poate clipitul lor e un fel de cod... sau poate nu... şi clipitul lor este numai rezultatul prezenţei atmosferei terestre. Cine va ştii vreodată...?

Mi-aş pune o dorinţă. Vai, ce mult mi-aş pune o dorinţă! Însă nu-i nici 11:11; nu-i nici ziua mea şi nici nu văd vreo stea căzătoare. O lumină mişcătoare pe tabloul neclintit îmi atrage atenţia. Zâmbesc şi încep să şoptesc dorinţa, dar abia spun două cuvinte, că mă opresc decepţionată... era un avion, nu o stea căzătoare. Nepăsător, îşi menţine traseul fără să se gândească la mine. I-aş putea împărtăşi dorinţa mea, dar nu o va duce departe... sau poate o va pierde pe drum... sau poate nici nu o va asculta... Cum pot eu avea încredere într-o bucată de metal?

Privesc în continuare marea de întuneric străbătută de şiretele puncte clipitoare. Şi totuşi nicio stea nu îndrăzneşte să plece în veşnica ei călătorie. Nu vrea să-mi poarte dorinţa până la capătul Universului, iar de acolo înapoi. Nu! Nu vrea!
Înţeleg  totuşi că temeinic este să aştept... să aştept pe călăuzitoarea dorinţei mele... Şi am de gând să aştept! Da! O să aştept! Dar oare cât? Căci săgeţi de lumină palide încep a străpunge orizontul întunecat. Şi din ce în ce mai curajoase pun stăpânire pe acel "ocean" întunecat, metamorfozându-i culoarea, şi stingând stelele de parcă ar avea întrerupătoare.

Să mai aştept?

Words of wisdom: Henri Frederic Amiel

"Doar prin iubire te agăţi de realitate, intri în eul tău, redevii voinţă, forţă, individualitate. Iubirea ar putea face din mine totul, chiar şi un geniu. Prin mine însumi şi pentru mine, prefer să nu fiu nimic."

Words of wisdom: Nicolae Iorga

"Fi bun, dar fereşte-te să creadă lumea că poţi fi numai bun."

Iubirea - definiţie preşcolară

Afară începuse să plouă. Culoarea caldă a pereţilor, lustra mea cea roşie, ghiveciul negru de pe birou, patul meu veşnic nearanjat fuseseră înlocuite. Camera de zi a mătuşii mele este cam de două ori cât dormitorul meu. Pereţii au o culoare îmbătrânită de crem deschis, care îmi aduce aminte de îngheţata de caramel. Nu-i greu să te simţi ca într-o cutie cu îngheţată, căci în camera aceasta e mereu răcoare. În faţa unei ferestre mici este aşezat un birou acoperit de teancuri de dosare şi hârtii „impotante de la muncă” – după cum le caracterizează mătuşa mea. În partea opusă a camerei sunt două fotolii şi o canapea, fiecare acoperite cu nişte cuverturi vechi şi prăfuite. Un miros puternic de lumânări parfumate te cuprinde de fiecare dată când păşeşti în încăpere [dar te obişnuieşti repede cu el]. Aşa arăta ambianţa în care aveam să-mi petrec următoarele câteva ore, având grijă de verişoara mea cea mică.

- Ştii că eu m-am îndrăgostit? mă întrebă zâmbitoare. 
- Ei nah! De cine? îi răspund oprindu-mă din citit. 
- De un coleg de la grădiniţă. Mă iubeşte şi îl iubesc! continuă ea mândră. 
- Ce ştii tu despre iubire, măi buburuză? o întreb amuzată. 
- Ştiu foarte multe! răspunse ea cu zâmbetul până la urechi. Că mi-am dat eu seama. 
- Da? continui eu jocul. Spune-mi şi mie, să ştiu şi eu! o îndemn. 
- El mă iubeşte pe mine deoarece când împarte mere şi ajunge în dreptul meu, îl lasă pe masă, iar când mă întind să-l iau mă pupă - enunţă ea pe nerăsuflate şi după ce luă o gură de aer contiuă ruşinată - şi eu îl iubesc pe el că am albine în stomac atunci când mănânc mărul. 
- Cum adică ai albine în stomac? o întreb şi mai curioasă. 
- Nu ştii nimic! mă certă dezamăgită. Degeaba eşti aşa mare! Nu sunt albine adevărate, continuă pe ton dojenitor, da’ te roade stomacul ca şi când ţi-ar fi foame, şi-ţi bate inima tare ca şi când ai fi alergat mult. 
- Deci aşa este iubirea? închiei eu privind-o galeş. 
- Da! Aşa este iubirea!! răspunse nepăsătoare întorcându-şi atenţia către păpuşile ei.

Words of wisdom: Ion Luca Caragiale

"Pentru mine, toate părerile sunt egal de legitime, egal de întemeiate şi, prin urmare, egal de respectabile. Nici una însă nu poate să facă pentru mine lege, căci ar trebui să fiu din cale afară de laş ca, mărturisindu-mi că nu pot avea eu însumi o părere statornică, să mă înjug la părerea altuia..."

Words of wisdom: Henry David Thoreau

"Tinereţea îşi adună materialele ca să dureze un pod până la lună, sau să înalţe un palat ori un templu pe pământ şi, după un răstimp îndelungat, omul de vârstă mijlocie sfârşeşte prin a-şi clădi cu ele o cabană într-o pădure."

Oare mâine cum va fi?

"Mamă, ce plictiseală!!" gândeam mai devreme. Îmi venea să ţip de plictiseală, dar totuşi nu dispuneam de atâta energie. Am deschis ochii şi am privit ameţită către tavanul colorat, care trăda, însă, numai o nuanţă caldă de gri. Deasupra mea se contura obscur jumatate din corpul telecomenzii ieşite din aria raftului. Leneşă, am întins mâna către ea, dar în zadar, căci nu ajungeam. M-am sprijinit în coate, îndreptându-mi genunchii. Perna mare ce fusese echilibrată perfect pe genunchii mei, a căzut placidă pe podea. "Mission accomplished!" mi-am şoptit mulţumită, încruntându-mă apoi gândind dacă exclamaţia mea mulţumitoare fusese întradevar necesară. Am pornit "cutia cu imagini vorbitoare": canalul X cu emisiunea Y... canalul Z cu filmul T... şi cu sastisire am apasat "butonul roşu" -  aşa cum îl numeşte mama - inundând camera cu beznă.
Se întunecase de-a binelea afară. Mi-am întins mâna amorţită pe sub pătura de lânga mine, căutând telefonul. Am căutat atentă în agendă... poate, poate aş fi gasit pe cineva să discutăm. Dar m-am gândit, că... cine ştie?... alţii au ceva de făcut duminică după-amiaza... nu ca mine. Mi-am ascuns ruşinată capul între perne.

Ce sfârşit de zi!! Oare mâine cum va fi?

Iubirea [în lumea celor care nu cuvântă]

Mă uit pe fereastră, şi urmăresc parcă hipnotizată picăturile de ploaie ce se scurg pe geam. Şi... mda... ştiu că suntem în luna ianuarie... dar afară plouă [în loc să ningă, cu steluţe pufoase, aşa... ca în poveşti ]. În fine... privesc pierdută în continuare: o mare de luminiţe tremură obosite, dar numai până la un punct... căci orizontul este străbătut de un întuneric greu. Cu fruntea lipită de geam, mă uit în sus spre grinzile acoperişului şi o pată de un gri deschis mă face curioasă. Mă uit mai atentă şi pata mea prinde o formă: un corp cam cât pumnul unui "om mare" şi un cap mititel ce se conturează delicat pe un alt corp. Misterioasele mele siluete aparţin a două turturele ce se adăpostesc. Deschid fereastra, iar zgomotul le atrage atenţia. Stropii de ploaie mă lovesc violent, şi două perechi de ochii se uită la mine temători. "Turturelul" împinge "turturica" mai în spate, lăsându-se pradă privirilor mele curioase... apărându-şi partenera de un posibil pericol.

Închid fereastra şi mă retrag zâmbind.
Nu vezi aşa ceva în fiecare zi!

[Aqua - Turn Back Time]

Ţipete

Un sentiment ciudat
Ce brusc te înconjoară;
E greu de decodat,
Da'-ncepe să te doară...

Scârbit resimţi efectul,
Căci cauza o ştii,
Ş-acum este momentul
Când străzile-s pustii...

Dar totuşi te loveşti
De corpuri nevăzute;
Şi simţi că-nnebuneşti
Căci vorbele-ţi sunt mute...

Nervos începi să ţipi
Sperând c-o să te-audă,
Dar taci apoi chitic
Simţind că-ţi este ciudă...

Căci doar tu, cel rănit,
Cauţi în disperare
Vreun mod să fi pazit
D-alte cauzatoare...

Aşa este durerea,
O simţi neîntrerupt.
Auzi ţipând tăcerea,
Devii crud şi corupt...

[Florence & The Machine - Breath of life]

Diana

Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntr-una
Se-ntrec cu glas ciripitor?
N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare
Vrei să priveşti un straniu joc,
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?
S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viaţa-n orice zvon,
Şi numai tu gândeşti aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor?
Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zâna liniştită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mânuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălaie,
Un trup înalt şi mlădiet.
Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

("Diana" - Mihai Eminescu)

Words of wisdom: Romain Rolland

"Ne înşelăm căutând în operele unui mare artist explicaţia vieţii sale. Această credinţă e adevărată doar prin excepţie. Putem paria cu ochii închişi, de cele mai multe ori, că operele spun contrariul vieţii sale, ceea ce n-a putut trăi. Ţelul artei este de a suplini ceea ce lipseşte artistului."

Words of wisdom: George Eliot

"Să mulţumim cerului că ne-a lăsat un pic de iluzie, care ne îngăduie să fim folositori şi plăcuţi altora - adică să nu ştim ce gândesc despre noi prietenii noştri; să-i mulţumim pentru că lumea nu este făcută din oglinzi care să ne înfăţişeze exact ce se petrece în spatele nostru."

Încă un an...

Firul de nisip din clepsidră s-a scurs... s-a terminat... pentru că a mai trecut un an... Încă un an de tristeţe, mizerie şi singurătate. Încă un an în care zâmbetul ei cald nu m-a mai întâmpinat doritor, sau poate chiar dornic de o îmbrăţişare. Încă un an de când poteca bătătorită spre casa ei e mai întunecată şi mai greu de străbătut. Încă un an...

... încă un an... Aceste trei cuvinte îmi răsună înnebunitor de tare în urechi. Şi totuşi, mi-e greu să le înţeleg. A trecut atâta timp, dar parcă abia s-a întâmplat! E suficient să închid ochii... şi mă regăsesc înconjurată de o mare de oameni, care şoptesc parcă într-o altă limbă, căci percep cuvintele lor, dar nu le înţeleg. E dureros, dar mai închid o dată ochii... şi sunt înconjurată de aceleaşi persoane, numai că printre ele se conturează perfid "erorile unor paralele". Aş mai închide ochii o dată, dar nu pot pentru că ştiu ce urmează... şi ar fi prea mult...

Oftez şi întorc din nou clepsidra...

... încă un an...

Echilibru

O lacrim'-a căzut,
Ş-obrazul mi-a udat,
Şi greul inimii
Parcă mi-a uşurat.

Atâtea sentimente
Se scurg înfricoşate,
Şi sute de momente
Vor deveni uitate.

E greu să te gândeşti
La tot ce ai avut,
Când încerci să clădeşti
Un alt "nou început".

Te întrebi cine eşti,
Şi de ce te-ai schimbat?
Cum supravieţuieşti
Aşa... modificat...

Dar bate raţiunea
Şi uiţi de îndoială.
Uiţi şi că slăbiciunea
E teama de tocmeală.

Ce târg? Şi care piaţă?
Te-ntrebi cu siguranţă...
E târgul care face
Viaţa sa fie... viaţă!

Nu-i greu de înţeles,
Că lupta ce se ţine
E existentială
Nu numai pentru mine.

Căci între gând şi suflet
Trebuie să creezi
Un pod cu scânduri multe
Pe care să jonglezi.

Un straniu echilibru
Tu vei găsi cumva
Căci mintea ta va zice
Şi n-o vei asculta.

Voinţa inimii,
Te va acapara,
Deci, crede-mă, te rog,
Că tu te vei schimba!

Gânduri

Şi se spune că "într-o lume în care putem fi oricine [sau orice] să fim noi înşine". Într-o lume normală, ar trebui să fie uşor. Dar "normal" e un termen relativ; are o altă definiţie pentru fiecare persoană. Plus că "într-o lume anormală, normalul e anormal". Iar asta mă face să mă întreb: în ce fel de lume trăim? Pentru că e destul de greu să fii tu însuţi... Dacă nu vei fi acceptat de societatea în care trăieşti? Dacă oamenii îţi vor lua principiile în râs? Dacă vei vorbi şi nu vei fi ascultat? Însă mai ştim noi oare cine suntem cu adevărat... Stăm în casă şi citim ore întregi, dar minţim că am dormit, să nu ne periclităm reputaţia. Ascultăm Vivaldi si Bach, dar ne e ruşine să recunoştem. Râdem în faţă celui ce ne cere ajutor, însă ne pare rău pentru el. Promovăm vulgarul şi minciuna pentru a fi "cool". Minţindu-i pe alţii, ajungem să ne minţim pe noi. Dacă la început numai ne ascundem în spatele unor măşti încruntate şi urâte...chiar monstruase, în anumite situaţii, cu timpul vom deveni ce ne dictează măştile să fim.Vom uita cine am fost şi cine am fi vrut să devenim. Vom continua în minciună, pierzând respectul oamenilor reali, şi oferindu-l celor ce nu-l merită.

Mă gândesc la trecut: oare aşa a fost mereu? Această "falsitate" a existat din totdeauna?
Mă gândesc la viitor: oare, în timp, se va schimba ceva? Ori vom continua să promovăm irealul?

Words of wisdom: Henry Stendhal

"Compania oamenilor pasionaţi nu este niciodată plăcută; este adorabilă sau insuportabilă. Adorabilă, dacă le împărtăşiţi pasiunile; deci, în general, insuportabilă, căci exită o infinitate de cauze de a nu găsi o pasiune identică cu a altcuiva, căruia să-i puteţi fi util."

Words of wisdom: Samuel Butler

 "Fericirea sau nenorocirea oamenilor nu poate fi judecată după avantajele dobândite, în sine, ci după raportul dintre ceea ce au dobândit şi tot ce ar fi putut aspira să obţină."

Şi coşmarurile sunt vise

O nouă zi... o nouă rutină plictisitoare... Ceva teme, ceva citit, ceva televizor şi s-a făcut două 14.00... O gustare scurtă şi nu prea consitentă pentru energie şi am undă verde la pierdut timpul... cum altfel, dacă nu online? Şi aici încep cu lucrurile "importante": mail-ul. Apoi continui cu un episod din "Friends", şi cu încă un episod din "Friends". Şi-mi aduc aminte că de mult n-am mai "intrat pe 9gag". Zis şi făcut! Nişte poze cu pisici, nişte replici amuzante din te-miri-ce filme, alte poze cu pisici, replici de pe facebook, câteva scenarii şi mai multe poze cu pisici. Totuşi, un post mi-a atras atenţia...

9gag-erul din mine ar zice: "True stroy!"... Hmm! "Nightmares are dreams too!" Imaginaţi-vă un coşmar devenit realitate... Mie nu-mi prea surâde ideea... Aşa că be careful what you wish for..
[ Eminem - Careful What You Wish for ]

Bine aţi venit!

Cu ceva timp în urmă, cineva care ştia mai multe decât mine a spus că: 

"Omul nu angajează în acţiune decât o parte limitată din el însuşi, şi cu cât acţiunea se pretinde totală, cu atât mai mică este partea angajată."

(Andre Malraux)

 Aşa că nu vă voi promite să "dau" maximul din mine în scrierea acestui blog. Însă Anatole France spunea că:

"Munca face uneori viaţa fericită şi întotdeuna suportabilă." 

deci vă pot promite să lucrez la construirea şi consolidarea paginii. Sper să vă placă ce veţi citi aici, sper să îmi acceptaţi mentalitatea, iar dacă nu, sper să-mi apreciaţi sinceritatea. :)