M-am speriat. De lângă mine, mă privește o pereche de ochi negri. Un chip palid, aproape de porțelan, încadrat de o tunsoare simplă cu breton. Vedeam ochii și niște copaci. Vedeam ochii și clădiri. Vedeam ochii și mașini. Aveau o sclipire. Nu din aceea de filme de groază, în care nu-știu-ce tipă se trezește Catwoman peste noapte. Nu, era altfel de sclipire. O sclipire familiară.
Am coborât din autobuz și nu i-am mai văzut. Nu-i vedeam, dar îi simțeam. Mă fixau de undeva. M-am oprit în mijlocul trotuarului și-am privit panicată în jurul meu. Eram o ciudățenie speriată într-o aglomerație firească. Am întâlnit destule priviri răutăcioase în cele câteva secunde de panică, dar niciuna nu mă fixa cu aceeași intensitate ca privirea din autobuz. Mergi sau ce faci?, și mi-am revenit. Era amuzant cât de paranoică devenisem. Mi-am văzut de drum , dar tot erau pe undeva prin apropiere. Și-a urmat un coridor lung cu vitrine pe stânga și pe dreapta, și-au apărut din nou. Cu aceeași sclipire cunoscută. M-am oprit și i-am privit. Vedeam ochii și niște pijamale urâte. Mergi sau ce faci?
”Iar tu?”, era să izbucnesc, dar nu era același.
