Privesc spre cer... Ah! Ce de stele! În mod normal nu le-aş vedea, căci luminile oraşului nu mi-ar permite; numai că în noaptea asta a fost o pană de curent, care a lăsat întreg oraşul în beznă. Mă uit la marea de luminiţe ce clipesc către mine. Poate vor să-mi spună ceva... poate chiar încercă să-mi vobească... poate clipitul lor e un fel de cod... sau poate nu... şi clipitul lor este numai rezultatul prezenţei atmosferei terestre. Cine va ştii vreodată...?
Mi-aş pune o dorinţă. Vai, ce mult mi-aş pune o dorinţă! Însă nu-i nici 11:11; nu-i nici ziua mea şi nici nu văd vreo stea căzătoare. O lumină mişcătoare pe tabloul neclintit îmi atrage atenţia. Zâmbesc şi încep să şoptesc dorinţa, dar abia spun două cuvinte, că mă opresc decepţionată... era un avion, nu o stea căzătoare. Nepăsător, îşi menţine traseul fără să se gândească la mine. I-aş putea împărtăşi dorinţa mea, dar nu o va duce departe... sau poate o va pierde pe drum... sau poate nici nu o va asculta... Cum pot eu avea încredere într-o bucată de metal?
Privesc în continuare marea de întuneric străbătută de şiretele puncte clipitoare. Şi totuşi nicio stea nu îndrăzneşte să plece în veşnica ei călătorie. Nu vrea să-mi poarte dorinţa până la capătul Universului, iar de acolo înapoi. Nu! Nu vrea!
Înţeleg totuşi că temeinic este să aştept... să aştept pe călăuzitoarea dorinţei mele... Şi am de gând să aştept! Da! O să aştept! Dar oare cât? Căci săgeţi de lumină palide încep a străpunge orizontul întunecat. Şi din ce în ce mai curajoase pun stăpânire pe acel "ocean" întunecat, metamorfozându-i culoarea, şi stingând stelele de parcă ar avea întrerupătoare.
Să mai aştept?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu