Tu crezi că pot

Să vrei și să nu poți,
Să ai, să fii, să știi,
Ce greu e să fii om,
Ce greu - să crești copii.

Să cauți ce-i absent,
Să vrei lumină peste tot,
Ce greu e să fii om,
Doamne, Tu crezi că pot?

Mă-ntreb, visez răspunsuri,
Te văd în tot ce simt.
Nu mai e greu să fii om
Deși e puțin timp.

Te caut toată viața
Și eu și toți ce sunt
Și-i greu când înțeleg
Că voi pleca-n curând,
Că nu voi fi prea mult
Și-am să ajung departe
Privind la toți ai mei
Când timpul ne desparte,
Când timpul ne separă
În cei ce-am fost cândva
Și cei ce sunt acum...

Ce ușor e așa.

A fost odată cineva

A fost odată cineva. Acum nu mai e nimeni. Mai e doar o curte pustie, o casă întunecată, o cameră rece și un pat gol. Un pat unde era mereu cineva sau ochelarii lui lângă un ziar deschis ori împăturit neglijent. Acum nu mai e nimeni. Nu mai e nici foc în sobă, nici coji de mere pe masă la bucătărie. Nu mai e nimeni. Nu mai e zgomot de radio, pe care nu îl ascultă nimeni și nu mai e nici meci la televizor; sau poate că mai e, dar nu se uită nimeni; sau poate că se uită, dar nu se uită cine trebuie. ”Cu cine ținem?” Urma întotdeuna alt răspuns, dar ce mă bucuram când dădeau gol. Acum e gol doar patul. Nici pătura verde cu negru nu mai e. Înainte era altă pătură, dar nu mi-o mai aduc aminte. Nici plapuma nu mai e. Nici vaza cu flori de plastic mai bătrâne ca mine nu mai e. Nu știu unde a ajuns. Probabil că florile erau prea vechi și prea prăfuite, dar cuiva îi plăceau, că erau acolo de când m-am pomenit. Nu cred că mai sunt nici lemne sub sobă. Sau or mai fi, dar nu le mai folosește cineva. Nici sticla cu gaz nu mai e. Când era cineva, sticla cu gaz era mereu la locul ei lângă sobă. Nici câinele nu mai e liber în fiecare seară. Poate că mai e din când în când, dar nu în fiecare seară, cum cred că era înainte. Și nu mai sunt haine peste tot. Mai sunt, dar nu la fel de multe. Și dacă se face maldăr de haine pe undeva în casă, nu mai sunt ale cuiva, sunt ale altcuiva. Nici medicamente nu mai sunt. Erau pe marginea patului, puse în ordine. Acum, sunt la gunoi, probabil. Nici chibrituri după sobă nu mai sunt și erau mereu acolo, măcar o duzină începută. Nici deasupra aragazului nu mai e niciun chibrit. O fi prin altă parte, iar acum mereu o să caute altcineva chibrituri, fiindcă nu mai e cineva să aibă grijă să fie la locul lor.
Oare se supără de câte nu mai sunt? Că eu m-am supărat puțin. Dar cineva n-a zis nimic. A tăcut tot timpul cât am stat lângă el. Acum nu mai stau lângă el și nu știu dacă e supărat și ne bombăne. Dar când nu găsește ceva la locul lui, ne sună. Înainte așa făcea. Acum, nu cred că o să ne mai sune. Dar asta poate să însemne că găsește tot și că nu e supărat pe noi. Sau poate nu...

A fost odată cineva. Acum nu mai e nimeni.
Și eu am fost odată cineva. Și acum nu mai știu cine sunt.