Am avut un plan

Am avut un plan. 
Pe urmă, nu mai am niciun plan.
Știi tu?
Nu știu eu.

Până la un ceas, aveam un plan.
Acum, nu am niciun plan.
Știe El?
Numai de-ar putea să-mi spună și mie.

Până mai ieri, aveam un plan.
Astăzi, niciun plan.
Cine să știe?
Nu cred că vreau să mai aflu nici eu.

Ieri s-a dus, a rămas astăzi
Niciun plan, nicio idee. 
Unde? Cum? Cât timp?

Am avut un plan.
 

Haos în idei: înaine de somn

”-Hei, hei, heeeeei!

-Ce e? Ce e? Ce eeeeee? Nu vezi că încerc să dorm? Lasă-mă să-mi imaginez chestii frumoase, poate visez și eu ceva drăguț.

-Nu, nu-nu-nu, hai nu fi plictisitoare! Să ne gândim la ceva!

-Mă gândeam la ceva...

-Nu ca să adormi, nu mai fi plictisitoare. Totul e nou, vechi nu mai sunt toate și tu vrei să dormi?

-Glossă? Tu la asta te gândești acum?

-Și tu tot la asta te gândești acum și nu-ți plac ipocriții, așa că încearcă să nu devii și tu unul.

-Scuze. Bine, deja nu mai am somn, la ce ne gândim?

-Nemurirea sufletului!

-Inutil, de tine oricum nu scap.

-Pace în lume!

-Inutil, cu tine oricum trebuie să mă înțeleg.

-Chiar și atunci când nu ne înțelegem.

-Mai ales atunci când nu ne înțelegem; nu ești capabilă să-mi dai pace.

-Ești prea încăpățânată.

-Și tu ești încăpățânată; acum cine cade în abisul ipocriziei?

-Ca să înțelegi cât de mult îmi doresc să ne înțelegem, îți ofer compromisul magic al înțelegerii noastre: amândouă, împreună suntem condamnate să existăm și să ne scoatem fire albe una celeilalte tocmai în acest abis infinit al ipocriziei. 

-Am zis ”înțelegem” de prea multe ori. 

-Veșnic nemulțumită.

-Auzi, până la urmă, ne gândim la ceva sau încercăm să dormim și noi?

-Eu oricum nu dorm, dacă dormi, dormi pentru tine.

-Ții musai să repeți aceleași cuvinte din nou și din nou?

-Te culci sau nu? 

-Spune-mi ce să fac.

-Vorbești cu tine. Opinia mea nu există dacă nu ți-ai format-o încă.
-Dar...
-...ai dreptul să decizi.
-Nu știu.
-Atunci mai gândește-te.”

Și ajunge pentru că a reușit să adoarmă.

Haos în idei

”-Mai scrie și tu ceva că s-a pus praful pe blog de nici nu se mai vede cum trebuie... cum zicea și tipul ăla de la Lead-something că trebuie să fii persistent în postări, dar nu prea persistent că se plictisește lumea. 
-Fii serioasă! La cât de rar am scris în utilmul timp, nici cine vrea nu poate să se plictisească. 
-Mda... 
-Și totuși despre ce să scriu? Dacă zic de iubire, meh, toate zic de iubire. Dacă zic de experiențe...
-Ce experiențe? Nu ai experiențe interesante.
-Hai că sunt.
-Or fi, dar nu merită citite...adică eu n-aș citi...
-Da, probabil că nici eu. Era un citat, o chestie, că cică trebuie să scrii cartea pe care ți-ai dori să o citești.
-Stai ușor, pauză. Ce carte? Vorbeam de blog, hakuna your tatas, că nu ești scriitor.
-Aș putea să fiu. N-aș putea să fiu, nu-i așa?
-Probabil că nu. Cărțile tale ar fi prea bune să le înțeleagă lumea. 
-Glumă. Nici măcar n-ar capta atenția. Și până la urmă despre ce să scrii o carte? 
-Aoleu, tu nu știi să scrii un amărât de articol, dărămite o carte. Doamne, ce idei ai!
-Nu scriu, dom'le, nici o carte. Poate vreodată așa... pentru mine și pentru nepoți. Cât de tare ar fi să găsesc ceva scris de bunica, îți dai seama?!
-Chiar, ca scrisoarea aia pe care ai găsit-o. Ți-aduci aminte?
-Da. De fapt, nu. Nu-mi aduc aminte exact momentul. Dar eu ziceam de o carte, o poveste, ceva mai elaborat. Știu că era scrisă într-un caiet și am rupt-o de acolo. O am acasă. O mai citesc din când în când. 
-Știu.
-Știu că știi. Nu trebuie să-mi spui că știi.
-Mai scrii ceva până la urmă? Pentru blog, adică.
-Aș citi-o iar. Crezi că ar trebui?
-Nu știu. 
-Spune-mi ce să fac.
-Vorbești cu tine. Opinia mea nu există dacă nu ți-ai format-o încă.
-Dar...
-...ai dreptul să decizi.
-Nu știu.
-Atunci mai gândește-te.”

Și ajunge pentru că oricum nu știe despre ce să scrie.

Mama

Cât suferă mama, când puiul îi plânge,
Cât râde nebună văzându-l zâmbind
Lovind din mânuțe, scâncind.

Ce tristă-i e lumea când timpul nu doarme
Și iute se schimbă noaptea în zi.
Iar tu tot nu știi
Ce-o doare când vede cum tu te-ai pălit
Și cât și-ar dori să te-nvie din nou,
Să-i fii prețiosul cadou.

Cât vrea să te vadă râzând tot mereu,
Cât plânge nebună de-ți simte durerea
Și stă s-o cuprindă tăcerea.

Pentru tata

Tu cum mă vezi?
Eu cum te văd pe tine?
Căci timpul este nemilos și trece peste noi.

Tu, suflet minunat
cu părul grizonant,
observi cum o clepsidră în veci ne-a transformat?
Eu nu mai sunt ce-am fost
și nici tu nu mai ești,
privește pe fereastră
cum ninge ca-n povești,
povești ce-odinioară poate-mi citeai pierdut
căci eu eram copilul
și tu erai adult.
Acum totul e altfel.
În cioburi de oglindă zgâriate
te rog să te privești,
privește-mă
și poate
să poți să înțelegi ce e o realitate.
Azi totul este altfel,
dar eu nu știu să văd,
căci timpul este nemilos și trece peste noi.
Tu cum mă vezi pe mine?
Eu cum te văd?

Povestea ninsorii din povești

Îți amintești tu oare cum ningea afară pe când noi ascultam povești?
Îți amintești tu oare cum noi ascultam povești pe când ningea afară?
Eu mai știu. O să îți aduci și tu aminte.

Cuminte ascult cu răsuflarea tăiată și sorb cuvintele care zboară nebune prin cameră. Nu mai știu unde sunt, dar afară ninge. Nu mai știu cu cine sunt, dar afară ninge. Nu mai știu ce zi e, dar afară ninge. Eu mă pierd printre pagini și afară ninge.
Peste șapte țări și șapte mări, peste șapte coline și șapte câmpii, tu asculți năucit alte cuvinte. Nici tu nu știi unde ești, și afară ninge. Nici tu nu știi cu cine ești, și afară ninge. Nici tu nu știi ce zi e, și afară ninge. Și tu rătăcești printre cuvinte, dar afară ninge.

A fost odată ca niciodată, și magica strălucire a stelelor fuse învelită cu o pătură de nori.
Și au mers ei ce au mers, și se porni o strajnică ninsoare.
Și tot colindând ei de colo-colo, bulgărași de vată înghețată cădeau fără încetare: unii dansau grațioși, mândri de călătoria lor, alții coborau haotic, lovind agitați tot ce întâlneau în cale, mai erau cei leneși, care pluteau la voia întâmplării... și erau mulți, atât de mulți că nici nu puteau fi numărați...
Și-ncălecai pe-o căpșună, și vă spusei o mare minciună, dar, vai, cum ninge afară! Ce fulgi de nea uriași! Privește, copile, pe fereastră cum ninge la fel ca în povești!

Care e povestea? Care e realitatea? Tu mai știi? Eu nu știam atunci. Nu cred că știu nici acum, dar nu mai contează.
Între șapte țări și șapte mări, între șapte coline și șapte câmpii, ninge; și nu ninge oricum, ci ninge ca-n povești. Și a tot nins, și poate că mai ninge și astăzi, dacă nu o fi venit primăvara.