Îți amintești tu oare cum ningea afară pe când noi ascultam povești?Îți amintești tu oare cum noi ascultam povești pe când ningea afară?
Eu mai știu. O să îți aduci și tu aminte.
Cuminte ascult cu răsuflarea tăiată și sorb cuvintele care zboară nebune prin cameră. Nu mai știu unde sunt, dar afară ninge. Nu mai știu cu cine sunt, dar afară ninge. Nu mai știu ce zi e, dar afară ninge. Eu mă pierd printre pagini și afară ninge.
Peste șapte țări și șapte mări, peste șapte coline și șapte câmpii, tu asculți năucit alte cuvinte. Nici tu nu știi unde ești, și afară ninge. Nici tu nu știi cu cine ești, și afară ninge. Nici tu nu știi ce zi e, și afară ninge. Și tu rătăcești printre cuvinte, dar afară ninge.
A fost odată ca niciodată, și magica strălucire a stelelor fuse învelită cu o pătură de nori.
Și au mers ei ce au mers, și se porni o strajnică ninsoare.
Și tot colindând ei de colo-colo, bulgărași de vată înghețată cădeau fără încetare: unii dansau grațioși, mândri de călătoria lor, alții coborau haotic, lovind agitați tot ce întâlneau în cale, mai erau cei leneși, care pluteau la voia întâmplării... și erau mulți, atât de mulți că nici nu puteau fi numărați...
Și-ncălecai pe-o căpșună, și vă spusei o mare minciună, dar, vai, cum ninge afară! Ce fulgi de nea uriași! Privește, copile, pe fereastră cum ninge la fel ca în povești!
Care e povestea? Care e realitatea? Tu mai știi? Eu nu știam atunci. Nu cred că știu nici acum, dar nu mai contează.
Între șapte țări și șapte mări, între șapte coline și șapte câmpii, ninge; și nu ninge oricum, ci ninge ca-n povești. Și a tot nins, și poate că mai ninge și astăzi, dacă nu o fi venit primăvara.
