Mă trezesc și mă dau jos din pat. Mă uit pe geam și văd că ninge. Privirea-mi de sictir scârbit se transformă instant într-un zâmbet, aș zice la propriu până la urechi, fiindcă după ce m-am întors cu spatele, iar fața mea și-a recăpătat forma normală, mă dureau obrajii. ”God bless snow!” gândesc schițând mental încă un zâmbet dureros. Minutarul înfricoșătorului măsurător al timpului aleargă nebun pe cadran. Ies din casă fără să încui, ca de obicei. Cobor două etaje și înțepenesc. Urc înapoi la chinuitorul etaj 4 și ajunsă în fața ușii dau să descui. ”God bless logic!” fiindcă n-ai cum să descui o ușa neîncuiată. Îmi iau umbrela și plec. Încui ușa de data asta. O senzație de mândrie mă cuprinde, căci mi-am amintit să încui... și pe urmă rușinea îi ia locul, că uitasem asta cu câteva ture de cadran mai înainte. Deschid ușa blocului, arătând un zâmbet tâmp și pregătită să mă alătur peisajului de poveste. Zâmbetul îmi paralizează pe față. O rafală de vânt mai puternică decât mine mă plesnește peste obraji. Simt fiorul rece până în vârful unghiilor de la picioare. ”God bless cold!” că de n-ar fi frig, n-ar fi nici zăpadă. Calc încrezătoare pe trotuarul înghețat și mai instant decât cafeaua îmi regret decizia. Aterizez în fund și aud râsete necenzurate dinspre stație. ”Ai văzut-o, bă, cum a căzut?!”. O femeie îngrijorată se repede să mă ajute să mă ridic. ”Te-ai lovit, drăguță?” mă întreabă cu o grijă reală în glas. ”Sunt bine. Așa e iarna. Mulțumesc de ajutor!”, îi răspund dintr-o suflare. Îmi zâmbește matern, apoi se întoarce la băiețelul de vreo juma' de metru care se uita caraghios la mine. ”Râzi de ea că a căzut?!” și jap - lovește copilul împingându-l vreo trei pași în față și făcându-l să se împiedice și să cadă de asemenea. ”God bless hypocrisy!” că altfel poate nici nu m-ar fi ajutat. Ajung la așa-zisa-mi destinație, dar nu fără a testa tăria trotuarului de încă trei ori.
Probabil, tu - care încă citești dacă nu te-ai plictisit deja, fiindcă până și eu constat cu uimire că s-a lungit cam mult articolul - aștepți un sens pentru narațiunea aia banală de mai înainte. Mda...eu încă nu l-am găsit and at this point I'm too afraid to ask.
luni, 1 decembrie 2014
luni, 20 octombrie 2014
La 17 ani amărâți...
”Te salut, lume! Eu sunt...da și nu știu multe, dar fi atentă ce am învățat până acum: tu ești mare, eu sunt mică; tu ești matură, eu abia acum cresc; tu mă cunoști pe mine, eu habar n-am cine ești; tu știi ce vrei, eu încă n-am aflat; tu îi știi pe toți, eu abia mă cunosc pe mine...și așa mai departe, pentru că orice aș putea eu să fac, tu vei putea să faci mai bine. Mda, păi...așa și?! E ceva ce știu sigur că nu vei putea în veci, și anume, să fii eu.” - frumos mod de a gândi, optimist și full of joy... numai că...
La 17 ani amărâți ai mei e cam dificil să înțelegi pe ce sisteme funcționează societatea-și da, zic bine societate, căci definiția ei nu menționează și care ar trebui să fie legile pe care le are la bază, ci numai că aceste legi și raporturi există. La 17 ani amărâți ai mei, sunt privită ca un nimeni care nu vede, nu aude, nu simte, nu știe. La 17 ani amărâți ai mei, sunt nimeni și nu pot să fac nimic.
Da! Așa este... eu nu pot să acționez, dar pot însă, cu ușurință chiar, să observ. Minciună, nedreptate, neplăcere, suferință și durere. E amuzant cum cred unii că nu văd nimic, atunci când poate văd mai mult decât se lasă arătat. E amuzant cum la 17 ani amărâți ai mei... esența lumii nu se arată așa cum e și luptă să mă păcălească. E amuzant cum la 17 ani ai mei, plâng râzând, de amuzant ce mi se pare...
La 17 ani amărâți ai mei, nu mi-e greu, căci nu sunt singură, dar la 17 ani amărâți ai altora...
La 17 ani amărâți ai mei e cam dificil să înțelegi pe ce sisteme funcționează societatea-și da, zic bine societate, căci definiția ei nu menționează și care ar trebui să fie legile pe care le are la bază, ci numai că aceste legi și raporturi există. La 17 ani amărâți ai mei, sunt privită ca un nimeni care nu vede, nu aude, nu simte, nu știe. La 17 ani amărâți ai mei, sunt nimeni și nu pot să fac nimic.
Da! Așa este... eu nu pot să acționez, dar pot însă, cu ușurință chiar, să observ. Minciună, nedreptate, neplăcere, suferință și durere. E amuzant cum cred unii că nu văd nimic, atunci când poate văd mai mult decât se lasă arătat. E amuzant cum la 17 ani amărâți ai mei... esența lumii nu se arată așa cum e și luptă să mă păcălească. E amuzant cum la 17 ani ai mei, plâng râzând, de amuzant ce mi se pare...
La 17 ani amărâți ai mei, nu mi-e greu, căci nu sunt singură, dar la 17 ani amărâți ai altora...
joi, 9 octombrie 2014
Să ai curajul să exiști
-Să-ți fie
rușine!
-Îmi e,
dar...
-...Să-ți
fie rușine!
-Îmi e,
dar...
-...De ce ți-e rușine?
-De ce nu...
-Te-ai
lăsat descurajată! Îți e rușine?
-Îmi e,
dar...
-...I-ai
lăsat pe alții să gândească pentru tine! Îți e rușine?
-Îmi e,
dar...
-...Ți-a
fost frică! Îți e rușine?
-Îmi e,
dar...
-...Te mai
lași descurajată?
-Nu,
dar...
-...Îi mai
lași pe alții să gândească pentru tine?
-Nu,
dar...
-...Îți va
mai fi frică?
-Nu,
dar...
-O să ai
curaj să exiști?
-Da,
dar...
-...fără dar! De ce să ai curajul să exiști?
-Fiindcă
așa mi s-a spus că trebuie.
duminică, 6 aprilie 2014
Degeaba
Afară, în mijloc de stradă
Simt cum trupul meu ia foc;
Dar din jur încep să cadă
Ocări şi bătăi de joc...
Şi degeaba plâng...
Şi degeaba ţip...
Şi degeaba strig...
Şi degeaba pic...
...cad, dar jos rămân căzută,
între oameni nevăzută
trupu'-mi zace nemişcat,
gându'-mi este-ntunecat,
e târziu şi... am plecat!
Simt cum trupul meu ia foc;
Dar din jur încep să cadă
Ocări şi bătăi de joc...
Şi degeaba plâng...
Şi degeaba ţip...
Şi degeaba strig...
Şi degeaba pic...
...cad, dar jos rămân căzută,
între oameni nevăzută
trupu'-mi zace nemişcat,
gându'-mi este-ntunecat,
e târziu şi... am plecat!
duminică, 26 ianuarie 2014
Afară
A lua o decizie - nu-i chiar lucrul cel mai uşor pe care trebuie să-l facă cineva.
Universul întreg o credea adormită, şi numai demoni ascunşi departe puteau să-i simtă suferinţa... numai că ei se hrăneau din durerea care o cuprinsese. Stătea nemişcată în faţa unei uşi înalte din sticlă. Rama uşii, sculptată de la bază în forma a zeci de chipuri de îngeri, strălucea în lumina unei lumânări aproape arsă. Mirosul proaspăt de vopsea ce acoperea rama era încă tare, şi se simţi ameţită, însă ignoră sentimentul. Făcu un pas spre uşă, şi prinse clanţa rece între degetele-i subţiri şi lungi; cămaşa lungă de mătase pe care o purta fâşâi delicat la mişcarea piciorului ei. Şi deschise uşa. O violentă adiere o lovi peste întregul ei trup sumar acoperit de cămasa de noapte; mătasea se lipi de picioarele golaşe, iar câţiva fulgi de nea îndrăzneţi îi loviră obrajii fierbinţi, topindu-se aproape insesizabil. Mai făcu un pas, şi încă un pas... Lăsase în urmă căldura şi protecţia camerei în care se ascunsese până atunci. Acum era afară! Terasa unde ieşise era acoperită de un covor subţire de fulgi de zăpadă. Sub atingerea paşilor ei, sub căldura tălpilor ei desculţe ce călcau batjocoritor distrugând perfecţiunea pură, erau ucise steluţele de gheaţă. Parcă nici nu simţea frigul care domnea peste noapte, durerea pământească produsă de săgeţile de gheaţa ce o loveau fără încetare fiind imperceptibilă. Chinul interior o măcina, o rodea, o făcea să plângă, să ofteze, să ţipe şi să strige după ajutor. Dar liniştea... era prea linişte aici, afară, pentru a lua nesăbuita decizie de a-şi exterioriza trăirile. Închise ochii şi trase adânc aer în piept, lăsându-şi capul pe spate. Însă părul ei negru, împodobit acum cu săgeţi argintii îi gâdilă mâinile şi o readuse în simţiri, făcând-o să expire uşurată. Şi dechise ochii. Şi era încă afară... pentru că era decizia ei!
Universul întreg o credea adormită, şi numai demoni ascunşi departe puteau să-i simtă suferinţa... numai că ei se hrăneau din durerea care o cuprinsese. Stătea nemişcată în faţa unei uşi înalte din sticlă. Rama uşii, sculptată de la bază în forma a zeci de chipuri de îngeri, strălucea în lumina unei lumânări aproape arsă. Mirosul proaspăt de vopsea ce acoperea rama era încă tare, şi se simţi ameţită, însă ignoră sentimentul. Făcu un pas spre uşă, şi prinse clanţa rece între degetele-i subţiri şi lungi; cămaşa lungă de mătase pe care o purta fâşâi delicat la mişcarea piciorului ei. Şi deschise uşa. O violentă adiere o lovi peste întregul ei trup sumar acoperit de cămasa de noapte; mătasea se lipi de picioarele golaşe, iar câţiva fulgi de nea îndrăzneţi îi loviră obrajii fierbinţi, topindu-se aproape insesizabil. Mai făcu un pas, şi încă un pas... Lăsase în urmă căldura şi protecţia camerei în care se ascunsese până atunci. Acum era afară! Terasa unde ieşise era acoperită de un covor subţire de fulgi de zăpadă. Sub atingerea paşilor ei, sub căldura tălpilor ei desculţe ce călcau batjocoritor distrugând perfecţiunea pură, erau ucise steluţele de gheaţă. Parcă nici nu simţea frigul care domnea peste noapte, durerea pământească produsă de săgeţile de gheaţa ce o loveau fără încetare fiind imperceptibilă. Chinul interior o măcina, o rodea, o făcea să plângă, să ofteze, să ţipe şi să strige după ajutor. Dar liniştea... era prea linişte aici, afară, pentru a lua nesăbuita decizie de a-şi exterioriza trăirile. Închise ochii şi trase adânc aer în piept, lăsându-şi capul pe spate. Însă părul ei negru, împodobit acum cu săgeţi argintii îi gâdilă mâinile şi o readuse în simţiri, făcând-o să expire uşurată. Şi dechise ochii. Şi era încă afară... pentru că era decizia ei!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)