luni, 11 septembrie 2017

Fericit(ă)

M-am gândit că aș putea să scriu ceva. 

Nu m-am gândit ce, m-am gândit doar că aș putea. Și m-am uitat peste hârtiile mâzgălite cu idei. Am găsit una de vreo câteva săptămâni. Hârtia nu mai este albă și nouă, ci mototolită și îi lipsește un colț. Nu conține informații descifrabile decât pentru mine cea care le-am scris: niște numere și niște simboluri. În cinstea seriei de romane pe care o citesc în prezent mă gândesc ce ar sugera numerele și simbolurile mele unui detectiv, dacă aș fi asasinată și el mi-ar investiga moartea. Oare cât timp i-ar lua să înțeleagă și să judece? Oare ar descifra vreodată? Irelevant, fiindcă nu m-a omorât nimeni. Alung gândul și întorc foaia pe cealaltă parte. Mai sunt trei cuvinte scrise strâmb și grăbit cu un pix care nu voia să coopereze: ”Azi sunt fericit”. Atât. Nici măcar n-am apucat să pun ”ă”. 
Nu am apucat să fiu fericită. 
Acum, încerc să-mi amintesc de ce fusesem fericit(ă). 
Nu mai știu.
Și mă întreb dacă e de bine sau de rău că nu-mi mai amintesc. Merită oare să fii fericit(ă) dacă nu-ți poți aminti de ce? Dacă n-aș fi scris, acum n-aș fi știut că am fost atât de fericit(ă) încât am vrut să scriu despre motivul fericirii mele. 
Oare ce m-a făcut fercit(ă) atunci?
Oare o să mă mai facă fericit(ă) și altă dată?

Am scris ceva.

luni, 3 iulie 2017

Tot mai plouă

Cerul e pânză de pictat
Și am vărsat paharul
cu apă decolorat-
-ă, ce greșeală frumoasă.

Pâlpâie lumina lumânării
Și privesc culoarea cum alunecă
pe-un cer al întâmplări-
-lor le las tot ce-am avut.

Și arde culoarea
Și curge lumânarea
Și eu mă pierd în ele amândouă:
Mă scurg precum culoarea
Și ard ca lumânarea
Și-afară tot mai plouă.

duminică, 14 mai 2017

Punct .

Cu această postare, voi face un lucru ce nu prea-mi stă în caracter: voi scrie despre mine... așa pe față. Nu cred că o să-și imagineze careva că-mi voi turna sufletul pe tavă în fața internetului, însă aș vrea să vorbesc despre un punct și despre cum sper să pot să desenez pornind de la acel punct.

Departamentul Științele Educației al facultății pe care o urmez are o slăbiciune pentru Steve Jobs. Evident că generalizez exagerat, dar nu asta contează. Colegi de-ai mei știu cu siguranță despre ce vorbesc (îi aduc în ”firul narativ” din speranța oarbă, dar îndreptățită că-mi citesc postările; oameni loiali și cu suflet cald; merită menționați; și ei s-ar putea să-mi fie puncte de la care voi putea să fac desene). Mr Jobs a participat ca invitat la cursul festiv/festivitatea de absolvire/cum s-o numi la ei a nu-știu-cărei universități de nu-știu-pe-unde. Dacă mă chinui, găsesc și discursul și informațiile, dar nu asta contează. Așa. De obicei, mă lasă rece discursurile care se vor motivaționale, de la oameni deștepți și care într-un mod sau altul par a fi împliniți. Mr Jobs, însă, a fost altceva. Mi s-a părut sincer. Și mi s-a părut că vorbește ca un pământean. Și mi s-a părut că nu i se pare că e centrul universului, deși ar putea să fie justificat să i se pară. Mi-a plăcut de el. Și mi-a plăcut ce a spus el. Și mi-a plăcut și modul în care a spus-o. 
Printre experiențe și concluzii personale, a vorbit de niște puncte (el le zice dots că nu vorbește limba română; eu o să le zic puncte). Deci, puncte. Pe scurt, tot ce facem noi sunt puncte individuale desenate pe bucata de hârtie a vieții noastre, iar la un moment dat, în viitor, unele puncte se vor uni (el zice connecting the dots). El mai zice și că nu ai cum să vezi aceste legături privind înspre viitor, ci numai privind înspre trecut. Și probabil are dreptate. 
PUNCT .ul (pun intended) de care vreau să scriu a fost desenat de ceva timp. Și scriu despre el pentru mine, pentru că vreau să citesc postarea asta în viitor și sper să-mi confirm ceea ce gândesc acum. Un punct e doar un punct, dar de la un punct poți desena atât de multe și atât de frumoase. 
Dragă Eu din viitor, sper ca acest Punct . să fie originea unui desen frumos și demn de admirat. Te rog să-mi răspunzi. Vreau să știu dacă am avut sau nu dreptate. 
Numai bine, Eu din prezent, deci pentru tine, Eu din trecut sau Tu din trecut... Acum că mă gândesc mai bine nici adresarea nu-i tocmai corectă, fiindcă Eu din viitor de acum, va fi Eu din prezent de atunci... dar nu asta contează. 
P.S. Dragă Punct ., să ai spor cu proiectul ăla.

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Iar tu?

M-am speriat. De lângă mine, mă privește o pereche de ochi negri. Un chip palid, aproape de porțelan, încadrat de o tunsoare simplă cu breton. Vedeam ochii și niște copaci. Vedeam ochii și clădiri. Vedeam ochii și mașini. Aveau o sclipire. Nu din aceea de filme de groază, în care nu-știu-ce tipă se trezește Catwoman peste noapte. Nu, era altfel de sclipire. O sclipire familiară. 
Am coborât din autobuz și nu i-am mai văzut. Nu-i vedeam, dar îi simțeam. Mă fixau de undeva. M-am oprit în mijlocul trotuarului și-am privit panicată în jurul meu. Eram o ciudățenie speriată într-o aglomerație firească. Am întâlnit destule priviri răutăcioase în cele câteva secunde de panică, dar niciuna nu mă fixa cu aceeași intensitate ca privirea din autobuz. Mergi sau ce faci?, și mi-am revenit. Era amuzant cât de paranoică devenisem. Mi-am văzut de drum , dar tot erau pe undeva prin apropiere. Și-a urmat un coridor lung cu vitrine pe stânga și pe dreapta, și-au apărut din nou. Cu aceeași sclipire cunoscută. M-am oprit și i-am privit. Vedeam ochii și niște pijamale urâte. Mergi sau ce faci? 
Iar tu?”, era să izbucnesc, dar nu era același.