Complicat...

Am privit obosită pe geam. Nori urâţi lăcrimau un fel de zăpadă iar oamenii, cu sau fără umbrele, alergau încolo şi-n-coace...pfff... de parcă ei n-ar fi plâns niciodată... Câtă mitocănie! M-am întors cu spatele la fereastră şi mi-am lăsat corpul să alunece spre podea. Am aterizat pe podeaua rece şi cu spatele lipit de perete am închis ochii.

        - Ce faci? 
       - Mă ascund... 
       - De cine? 
       - De lumea de afară... 
       - De ce? 
       - Pentru că... e prea complicată... 
       - Şi eu vin de afară. Sunt complicată? 
       - Nu! 
       - Cum aşa? Ceilalţi sunt, dar eu nu!? Ce-i aşa special la mine? 
       - Tu nu eşti obsedată de lucruri inutile. Îţi pasă de cei care te înconjoară. Râzi şi dacă plouă şi dacă e soare. Nu te laşi dorobâtă de prejudecaţi. Nu judeci oameni pe care nu-i cunoşti. Nu asculţi dacă nu te bucură ce auzi. Şi cel mai important, eşti tu însuţi chiar dacă celorlalţi nu le convine. De asta eşti specială! 
        - Aha. Am nişte treabă, dar dacă mă sună ... spunei că îmi vopsesc suviţe violet şi că nu-mi pot face încă tatuajul că n-am şanse să obţin acordul părinţilor. Ok? 
        - .... nu te plângeai că ai o temă monstruasă la literatură? 
        - O fac eu... nu mă plictisi... am plecat. 
        - Pa! strig eu în timp ce uşa se trântea în urma ei.

M-am ridicat apoi, şi am privit din nou pe fereastră. „Se pare că eu sunt cea complicată...poate că aşa se întâmplă când vedem numai ceea ce ne place...”