La 17 ani amărâți...

”Te salut, lume! Eu sunt...da și nu știu multe, dar fi atentă ce am învățat până acum: tu ești mare, eu sunt mică; tu ești matură, eu abia acum cresc; tu mă cunoști pe mine, eu habar n-am cine ești; tu știi ce vrei, eu încă n-am aflat; tu îi știi pe toți, eu abia mă cunosc pe mine...și așa mai departe, pentru că orice aș putea eu să fac, tu vei putea să faci mai bine. Mda, păi...așa și?! E ceva ce știu sigur că nu vei putea în veci, și anume, să fii eu.” - frumos mod de a gândi, optimist și full of joy... numai că...
La 17 ani amărâți ai mei e cam dificil să înțelegi pe ce sisteme funcționează societatea-și da, zic bine societate, căci definiția ei nu menționează și care ar trebui să fie legile pe care le are la bază, ci numai că aceste legi și raporturi există. La 17 ani amărâți ai mei, sunt privită ca un nimeni care nu vede, nu aude, nu simte, nu știe. La 17 ani amărâți ai mei, sunt nimeni și nu pot să fac nimic.
Da! Așa este... eu nu pot să acționez, dar pot însă, cu ușurință chiar, să observ. Minciună, nedreptate, neplăcere, suferință și durere. E amuzant cum cred unii că nu văd nimic, atunci când poate văd mai mult decât se lasă arătat. E amuzant cum la 17 ani amărâți ai mei... esența lumii nu se arată așa cum e și luptă să mă păcălească. E amuzant cum la 17 ani ai mei, plâng râzând, de amuzant ce mi se pare...
La 17 ani amărâți ai mei, nu mi-e greu, căci nu sunt singură, dar la 17 ani amărâți ai altora...