Un fluture

FURIA... Crunt sentiment ce se năpusteşte asupra ta... 

Te ridică de la suprafaţa pământului. Îţi cuprinde strâns corpul şi simţi că abia poţi să respiri. Te laşi urcat şi nu vrei să te gandeşti la cum ai putea coborî. Ajuns la apogeu, expiri aer pe care simţi că l-ai acumulat în tine de o eternitate şi uimit concluzionezi că poţi mişca norii cu propria-ţi răsuflare. Apoi, îţi revine şi simţul auzului, iar sute de voci angelice îţi mângâie sufletul. Te simţi eliberat şi ai puterea de a zâmbi; ai puterea de a fi raţional. Suave sunete pe care parcă le simţi atingându-ţi pielea, te fac să păşeşti printre nori pentru a te apropia de îngerii care le compun. Iar când întinzi mâna spre divinul cor pentru a i te alătura... îţi dă drumul.

Furia îşi descleştează degetele aspre şi lungi asemeni unor crengi veşnic uscate din jurul trupului tău, şi cazi. Aluneci neajutorat printre mâini care te-ar putea prinde, care ţi-ar putea oferi un sprijin. Aluneci singur prin tăcere şi teamă. Iar când te resemnezi cu gândul, când te închizi în mizeria ta, crezând că şi aşa vei supravieţui... te spargi. Te spargi în milioane de bucăţi, căci ai ajuns înapoi la suprafaţa pământului. Corpul tău ordinar nu suportă presiunea loviturii şi te sfărâmi în părţi atât de mici, încât nimeni nu-şi poate da seama că acele particule răspândite te-au definit cândva pe tine. 

Privite de sus, de la înălţimea la care te urcă furia, prin ochii închişi ai vreunui ticălos înfuriat, frânturile fostului tău trup formează o cuşcă circulară. Aici, năucit zboară un fluture. El ştie că are puterea de a se înălţa până la corul de îngeri pe care l-a ascultat cândva, dar ştie şi că nu are cum să părăsească acea cuşcă circulară în care este închis.

Ai fost un om; un trup şi un suflet ce contempla şi visa la iubire. Dar te-ai lăsat purtat de o mână aspră cu prea multă putere. Şi ai ajuns până la îngeri, iar acum... acum eşti doar un fluture, captiv într-o cuşcă circulară...

[Digital Daggers - Where the lonely ones roam]