„Fir-ar!...” bolborosesc nervoasă, căutând telefonul prin geantă. Şi cum pe scara blocului e veşnic întuneric, renunţ învinsă la căutare şi grăbesc pasul spre uşa ce trădează o fină rază de soare prin spărtura geamului îmbătrânit. Urmăresc încântată dansul nebun al firelor de praf, care trec nepăsătoare prin dâra de lumină. Ameţită de mişcarea lor asimetrică, uit de ultima treaptă şi calc în gol. Pentru o secundă cred că am căzut de pe marginea Pământului, dar rapid îmi recapăt echilibrul şi împing cu putere uşa cea grea de la intrare. Lumina puternică de afară mă orbeşte pentru o clipă, dar preocupată pornesc într-o a doua expediţie în căutarea telefonului. Şiii... victorie!! Am recuperat telefonul şi constat mulţumită că n-am întârziat.
Unde? Cum unde?! Nu v-am spus? Azi mă văd cu el.
Îmi aranjez eşarfa deranjată de vânt, îmi arunc delicat
părul pe spate şi plec hotărâtă spre locul
întâlnirii. Urmăresc amuzată expresiile celor din jurul meu: un bărbat
înalt cu o barbă deasă şi căruntă citea captivat articolul unui ziar, pe când o
doamnă elegantă urmărea dispreţuitoare un grup de adolescenţi gălăgioşi. Intru
în parc şi văd tinere mame ce-şi supraveghează copii energici. Îndepărtându-mă
de locul de joacă al „celor mici” pun ochii pe băncile din jurul teilor.
Suprinzător, nu sunt ocupate. Mă aşez şi privesc nerăbdătoare spre intrarea în
parc. Silueta lui robustă se conturează pe aleea umbrită, tot mai aproape de
mine. Îi simt ochii albaştri fixându-mă afectuoşi. Acum e lângă mine, şi simt
că mă pierd în adâncimea privirii sale. Însă mă prinde sfios de mână şi revin
cu picioarele pe pământ.
Ce bine e lângă el!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu