Masacrul

Ce-i furia ce te cuprinde de obraji
Și fără milă te desfigurează?
Ce-i furia ce rupe părți din tine
Și cu plăcere te brutalizează?
Ce-i furia ce te distruge ceas de ceas
Și viața ta râzând interpretează?
Ce-i furia ce te hrănește cu-n miraj
Ș-apoi când pleacă te paralizează?

Nu mă minți că n-o cunoști...
Nu mă minți că ți-e indiferentă;
Eu știu că ți-e apropiată
Și că din viața ta nu e nicicând absentă.
Eu știu că ție îți e teamă
Și știu că uneori o vrei plecată,
Dar ea te minte, te manipulează,
Căci soarta ta nu o mai vrea salvată;
Dar ea te-nșală, cu har te manevrează
Și ești recrut, pe veci, la ea-n armată.

Dependență

Dependență.
Un realist se va gândi la droguri sau alcool. Un clasic se va gândi la statutul social. Un romantic se va gândi la iubire. Un simbolist se va gândi la neliniște. Oricine ești, simplul cuvânt dependență îți va deplasa gândul spre acel ceva de care ai nevoie ca să poți trăi, de acel ceva la care trebuie să apelezi măcar pentru câteva secunde.
Și eu, și tu, și fiecare suflet născut ieri, azi sau mâine are dependența lui. Poate că este o dependență constructivă, sau poate că nu. Poate că este o dependență controlabilă, sau poate că nu. Poate că este o dependență ascunsă, sau poate că nu. Un lucru este însă cert, indiferent de caracteristicile pe care eu sau tu le atribuim, dependența există, crește și consumă.
Dai din cap dezaprobator și nu mă crezi. Crezi că ești mai bun decât mine și toți cei care admit că sunt dependenți. Poate vei spune că sunt bolnavă și am nevoie de ajutor și nu vei termina de citit. Este alegerea ta... dar... greșești. Ești mai bolnav decât noi, dacă nu vezi tu singur care este obiectul dependenței tale. 
Do I want to go to rehab? N-am timp și dacă tati crede că sunt bine... Nu, nu vreau. De ce aș vrea?
Așa că dau volumul mai tare și-mi las dependența să mă înece, din nou, cântec după cântec, refren după refren, vers după vers, cuvânt după cuvânt.

Soarele s-a retras

Soarele s-a retras sfios, lăsând lunii şi stelelor în stăpânire cerul. Liniştea misterioasă a nopţii te înconjoară. 

Întunericul apăsător te face să te simţi singur pe lume. Totuşi, vezi o fereastră luminată. Te apropi cu teamă, căci nu ştii ce ai putea să vezi în interior. Camera nu este prea mare, iar pe măsuţa din faţa ferestrei ard două lumânări. Lumina pală străbate cu greu încăperea, iar colţurile îndepărtate nu îţi dezvăluie tainele pe care le păzesc. Îți e frică. Simți cum frigul îți pătrunde în trup. Auzi un trosnet puternic. Tresari. Ai vrea să fugi, dar știi că nu ai unde să te duci. Trosnetul se aude din nou; mai tare, mai aproape, mai amenințător. Mintea-ți paralizează, pe când trupul vrea să reacționeze. Presiunea te rănește fizic. Îți simți sângele pulsând prin vene. Îți auzi inima zbătându-se brutal în tine. Nu poți să gândești. Mecanic spargi fereastra și vrei să intri în încăpere. Ecoul geamului care se sparge îți răsună asurzitor în urechi. Sunetul te doboară. Cauți un sprijin să nu te prăbușești. Întinzi mână spre perete, dar acesta se îndepărtează și cazi. Ești întins. Ești expus. Ești speriat. Pământul îți capturează căldura. Închizi ochii. Nu știi ce ești. Îți e atât de frică. E atât de întuneric. E atât de frig. Ești atât de pierdut. Inspiri și simți cum răceala aerului te îngheață complet. Vrei să strigi după ajutor. Deschizi gura și rămâi cu buzele întredeschise. Nu poți țipa. Nu poți vorbi. Nu mai poți să te miști. Uiți să respiri.

Deschizi ochii și te ridici țipând. Te arunci jos din pat și aprinzi lumina. Simți lacrimi fierbinți care se scurg pe obrajii tăi reci ca gheața. Te rezemi în perete și aluneci ușor spre podea. E lumină. E cald. E liniște. Ești acasă. Ești în siguranță. 
Ești atât de singur.