Chip

Chip de țarină uscată,
Fără glas și fără suflu,
Mă vei ajuta să-ncerc
Golul inimii să umplu?

Chip al vântului fățarnic
Ce te-aduce și te ia,
Vei putea să-mi curmi tristețea
Și să ștergi lacrima grea?

Chip al stelelor căzute
Mânuite de-un fior,
Vei vrea tu să vii aproape
Să se stingă al meu dor?

Suflet blând ce porți prin ceruri
Amintirea vieții tale,
Hai! mai fă vântul să bată
Și mai mângâie-m'-o dată.

La mulți ani...

„La mulți ani!” șoptesc prea încet ca să fiu auzită de cineva; dar oricum nu avea importanță dacă țipam sau dacă tăceam, fiindcă nu era nimeni lângă mine. Alunec ușor la pământ și rămân nemișcată în genunchi. Cu ochii larg deschiși privesc spre morbida eroare a unor paralele. Simt cum mintea îmi este invadată de zeci de amintiri, de episoade, de clipe din trecut. Asaltul violent care se petrece în mine mă amețește ușor și cad într-o parte. Bate vântul și simt răceala lui mărțișor. Halal început de primăvară... e miezul zilei, dar abia vezi la doi pași în față. Mă simt de parcă m-ar privi o infinitate de fluturi și îmi întorc privirea ca să mă asigur dacă mă înșală simțurile. Poate că da, poate că nu... e prea încețoșat să îmi dau seama de mă privește sau nu cineva.
„La mulți ani!” mai spun încă o dată, dar ceva mai tare de data aceasta. Zâmbesc împăcată și aprind lumânările, apoi încep să fredonez cântecelul specific aniversărilor. Când termin, închid ochii strâns și îmi pun o dorință. Bate vântul, însă bate degeaba. S-a îndeplinit. La mulți ani.
 

Masacrul

Ce-i furia ce te cuprinde de obraji
Și fără milă te desfigurează?
Ce-i furia ce rupe părți din tine
Și cu plăcere te brutalizează?
Ce-i furia ce te distruge ceas de ceas
Și viața ta râzând interpretează?
Ce-i furia ce te hrănește cu-n miraj
Ș-apoi când pleacă te paralizează?

Nu mă minți că n-o cunoști...
Nu mă minți că ți-e indiferentă;
Eu știu că ți-e apropiată
Și că din viața ta nu e nicicând absentă.
Eu știu că ție îți e teamă
Și știu că uneori o vrei plecată,
Dar ea te minte, te manipulează,
Căci soarta ta nu o mai vrea salvată;
Dar ea te-nșală, cu har te manevrează
Și ești recrut, pe veci, la ea-n armată.

Dependență

Dependență.
Un realist se va gândi la droguri sau alcool. Un clasic se va gândi la statutul social. Un romantic se va gândi la iubire. Un simbolist se va gândi la neliniște. Oricine ești, simplul cuvânt dependență îți va deplasa gândul spre acel ceva de care ai nevoie ca să poți trăi, de acel ceva la care trebuie să apelezi măcar pentru câteva secunde.
Și eu, și tu, și fiecare suflet născut ieri, azi sau mâine are dependența lui. Poate că este o dependență constructivă, sau poate că nu. Poate că este o dependență controlabilă, sau poate că nu. Poate că este o dependență ascunsă, sau poate că nu. Un lucru este însă cert, indiferent de caracteristicile pe care eu sau tu le atribuim, dependența există, crește și consumă.
Dai din cap dezaprobator și nu mă crezi. Crezi că ești mai bun decât mine și toți cei care admit că sunt dependenți. Poate vei spune că sunt bolnavă și am nevoie de ajutor și nu vei termina de citit. Este alegerea ta... dar... greșești. Ești mai bolnav decât noi, dacă nu vezi tu singur care este obiectul dependenței tale. 
Do I want to go to rehab? N-am timp și dacă tati crede că sunt bine... Nu, nu vreau. De ce aș vrea?
Așa că dau volumul mai tare și-mi las dependența să mă înece, din nou, cântec după cântec, refren după refren, vers după vers, cuvânt după cuvânt.

Soarele s-a retras

Soarele s-a retras sfios, lăsând lunii şi stelelor în stăpânire cerul. Liniştea misterioasă a nopţii te înconjoară. 

Întunericul apăsător te face să te simţi singur pe lume. Totuşi, vezi o fereastră luminată. Te apropi cu teamă, căci nu ştii ce ai putea să vezi în interior. Camera nu este prea mare, iar pe măsuţa din faţa ferestrei ard două lumânări. Lumina pală străbate cu greu încăperea, iar colţurile îndepărtate nu îţi dezvăluie tainele pe care le păzesc. Îți e frică. Simți cum frigul îți pătrunde în trup. Auzi un trosnet puternic. Tresari. Ai vrea să fugi, dar știi că nu ai unde să te duci. Trosnetul se aude din nou; mai tare, mai aproape, mai amenințător. Mintea-ți paralizează, pe când trupul vrea să reacționeze. Presiunea te rănește fizic. Îți simți sângele pulsând prin vene. Îți auzi inima zbătându-se brutal în tine. Nu poți să gândești. Mecanic spargi fereastra și vrei să intri în încăpere. Ecoul geamului care se sparge îți răsună asurzitor în urechi. Sunetul te doboară. Cauți un sprijin să nu te prăbușești. Întinzi mână spre perete, dar acesta se îndepărtează și cazi. Ești întins. Ești expus. Ești speriat. Pământul îți capturează căldura. Închizi ochii. Nu știi ce ești. Îți e atât de frică. E atât de întuneric. E atât de frig. Ești atât de pierdut. Inspiri și simți cum răceala aerului te îngheață complet. Vrei să strigi după ajutor. Deschizi gura și rămâi cu buzele întredeschise. Nu poți țipa. Nu poți vorbi. Nu mai poți să te miști. Uiți să respiri.

Deschizi ochii și te ridici țipând. Te arunci jos din pat și aprinzi lumina. Simți lacrimi fierbinți care se scurg pe obrajii tăi reci ca gheața. Te rezemi în perete și aluneci ușor spre podea. E lumină. E cald. E liniște. Ești acasă. Ești în siguranță. 
Ești atât de singur.

Să trăiesc?

So, mergând spre școală de dimineață, mă pocnise un val de inspirație magnific, dar ideile și formulările pe care mintea-mi le procesase pe drum s-au evaporat instant în secunda în care am pășit pe coridorul anost (o fi un semn?). Conceptul încă mă bântuie, așa că... I'll give it a try.

Pornisem de la ideea că nimeni nu știe cu ce scop a fost creată rasa umană, ori în ce mod. Că suntem urmași ai caraghioaselor maimuțele sau că suntem creația supremă a lui Dumnezeu, ei bine, informațiile de genul țin de credințele fiecăruia dintre noi în parte. Ceea ce pot spune cu tărie că avem în comun cu toții este setea, foamea, nevoia aprigă de cunoaștere. 
Să trăiesc în trecut. Să trăiesc în trecut ar însemna să-mi petrec zilele ca un robot, trecând mecanic prin activități ori alte treburi așteptând cu dorință crescândă cele câteva momente de liniște și singurătate în care pot să visez în pace la clipele trecute. Să îmi las mintea să mă transpună în secundele fericirii pe care deja le-am simțit. Să le simt din nou și din nou, doar pentru că fusese atât de bine atunci. Să trăiesc în trecut?
Să trăiesc în prezent. Să trăiesc în prezent ar însemna să uit că am avut un trecut. Să uit de clipele fericite, să uit de oamenii care nu mai fac parte din viața mea, să uit de unde am plecat, să uit de unde vin, să uit de orice altceva nu se petrece acum. Să îmi las mintea să fie acaparată de fericirea momentului, iar după ce apogeul dispare să uit de ce fusesem fericită, să șterg zâmbetul, și să aștept o altă șansă pour un sourire. Să trăiesc în prezent?
Să trăiesc în viitor. Să trăiesc în viitor ar însemna să îmi canalizez puterile pentru a atinge un ideal. Să fiu dezamăgită când îmbrățișez acest ideal pentru că deja nu mai este suficient și mintea-mi deja a stabilit un altul, care odată atins nu va fi suficient. Să uit cine am fost, să uit cine sunt, să uit de cei din jurul meu, pentru a ajunge acolo unde aș crede că mi-aș dori. Să îmi las mintea să transforme viața într-o dezamăgire continuă, pentru că nimic nu va fi niciodată de ajuns. Să trăiesc în viitor?
Să aleg. Să trăiesc în amintiri? Să trăiesc în neglijare? Să trăiesc în dezamăgiri? Să trăiesc?