Am zâmbit. Mi-a mărturisit că "dragostea şi dorinţele" lui erau neschimbate, dar şi că un singur cuvânt din partea mea îl va reduce la tăcere pe acest subiect, pentru totdeauna. Continuam să mergem fără să ştim încotro. Îl ascultam cum se scuza pentru comportamentul lui anterior şi mă auzeam scuzându-mă pentru compotamentul meu din trecut. Stânjeniţi am adus în treacăt vorba despre scrisoarea lui, şi atunci am avut plăcerea de a-i împărtăşi o parte din filozofia mea: "Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie." Ce vorbe... ce sentimente... şi mai ales ce schimbare! Să-mi fi spus cineva la bal - după ce l-am auzit pe domnul Darcy menţionând că nu eram "destul de frumoasă" ca să îl tentez - că se vor împlini aşa sentimente pentru el, şi i-aş fi răspuns, probabil fără ruşine, că nu este normal.
Dar nu am apucat să mă bucur de acest moment fantastic de fericire întrucât m-am găsit într-o celulă, ghemuită într-un colţ, chinuită de durere şi tristeţe. În braţe aveam un copilaş care dormea. Am văzut acel om bun ce l-a eliberat pe Hugo din chinurile la care fusese supus mai înainte. M-am târăt până aproape de el şi l-am privit plină de recunoştinţă. Mi-a spus că pot să-l mângâi pe Hugo dacă aveam chef, aşa că am lăsat copilaşul mai într-o parte şi mi-am lipit obrazul de al lui. Rămaşi numai cu acest om bun, am început să mă rog de el să se înduplece de soarta bietului Hugo. Strigam că nu mai puteam îndura, dar omul cel bun mă privea nedumerit, fără să înţeleagă ce îi ceream cu adevărat. Însă fără o făgăduinţă nu puteam mărturisi nimic. Şi chiar atunci el spuse că Hugo va pleca acasă "slobod şi teafăr", şi că nu era nicio "pomeneală că va muri". Hugo admise atunci că el fusese vânătorul cerbului, dar amândoi explicarăm că dacă am fi recunoscut fapta eu şi copilaşul am fi rămas pe drumuri în timp ce el ar fi fost ucis; pe de altă parte, dacă nu recunoşteam, el ar fi fost chinuit până la moarte. Însă, nu mai trebuia să ne facem asemenea gânduri acum! Nu! Omul bun ne făgăduise că Hugo va fi cruţat şi vom putea merge acasă.
Am tresărit şi am deschis ochii. Întunericul domnea în cameră şi am privit spre ceasul electronic. 02:53. "Mai am de dormit!" am gândit mulţumită cufundându-mă între aşternuturile parfumate şi păşind cu grijă pe acea cărare întortocheată a viselor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu