Iar tu?

M-am speriat. De lângă mine, mă privește o pereche de ochi negri. Un chip palid, aproape de porțelan, încadrat de o tunsoare simplă cu breton. Vedeam ochii și niște copaci. Vedeam ochii și clădiri. Vedeam ochii și mașini. Aveau o sclipire. Nu din aceea de filme de groază, în care nu-știu-ce tipă se trezește Catwoman peste noapte. Nu, era altfel de sclipire. O sclipire familiară. 
Am coborât din autobuz și nu i-am mai văzut. Nu-i vedeam, dar îi simțeam. Mă fixau de undeva. M-am oprit în mijlocul trotuarului și-am privit panicată în jurul meu. Eram o ciudățenie speriată într-o aglomerație firească. Am întâlnit destule priviri răutăcioase în cele câteva secunde de panică, dar niciuna nu mă fixa cu aceeași intensitate ca privirea din autobuz. Mergi sau ce faci?, și mi-am revenit. Era amuzant cât de paranoică devenisem. Mi-am văzut de drum , dar tot erau pe undeva prin apropiere. Și-a urmat un coridor lung cu vitrine pe stânga și pe dreapta, și-au apărut din nou. Cu aceeași sclipire cunoscută. M-am oprit și i-am privit. Vedeam ochii și niște pijamale urâte. Mergi sau ce faci? 
”Iar tu?”, era să izbucnesc, dar nu era același.

Am avut un plan

Am avut un plan. 
Pe urmă, nu mai am niciun plan.
Știi tu?
Nu știu eu.

Până la un ceas, aveam un plan.
Acum, nu am niciun plan.
Știe El?
Numai de-ar putea să-mi spună și mie.

Până mai ieri, aveam un plan.
Astăzi, niciun plan.
Cine să știe?
Nu cred că vreau să mai aflu nici eu.

Ieri s-a dus, a rămas astăzi
Niciun plan, nicio idee. 
Unde? Cum? Cât timp?

Am avut un plan.
 

Haos în idei: înaine de somn

”-Hei, hei, heeeeei!

-Ce e? Ce e? Ce eeeeee? Nu vezi că încerc să dorm? Lasă-mă să-mi imaginez chestii frumoase, poate visez și eu ceva drăguț.

-Nu, nu-nu-nu, hai nu fi plictisitoare! Să ne gândim la ceva!

-Mă gândeam la ceva...

-Nu ca să adormi, nu mai fi plictisitoare. Totul e nou, vechi nu mai sunt toate și tu vrei să dormi?

-Glossă? Tu la asta te gândești acum?

-Și tu tot la asta te gândești acum și nu-ți plac ipocriții, așa că încearcă să nu devii și tu unul.

-Scuze. Bine, deja nu mai am somn, la ce ne gândim?

-Nemurirea sufletului!

-Inutil, de tine oricum nu scap.

-Pace în lume!

-Inutil, cu tine oricum trebuie să mă înțeleg.

-Chiar și atunci când nu ne înțelegem.

-Mai ales atunci când nu ne înțelegem; nu ești capabilă să-mi dai pace.

-Ești prea încăpățânată.

-Și tu ești încăpățânată; acum cine cade în abisul ipocriziei?

-Ca să înțelegi cât de mult îmi doresc să ne înțelegem, îți ofer compromisul magic al înțelegerii noastre: amândouă, împreună suntem condamnate să existăm și să ne scoatem fire albe una celeilalte tocmai în acest abis infinit al ipocriziei. 

-Am zis ”înțelegem” de prea multe ori. 

-Veșnic nemulțumită.

-Auzi, până la urmă, ne gândim la ceva sau încercăm să dormim și noi?

-Eu oricum nu dorm, dacă dormi, dormi pentru tine.

-Ții musai să repeți aceleași cuvinte din nou și din nou?

-Te culci sau nu? 

-Spune-mi ce să fac.

-Vorbești cu tine. Opinia mea nu există dacă nu ți-ai format-o încă.
-Dar...
-...ai dreptul să decizi.
-Nu știu.
-Atunci mai gândește-te.”

Și ajunge pentru că a reușit să adoarmă.

Haos în idei

”-Mai scrie și tu ceva că s-a pus praful pe blog de nici nu se mai vede cum trebuie... cum zicea și tipul ăla de la Lead-something că trebuie să fii persistent în postări, dar nu prea persistent că se plictisește lumea. 
-Fii serioasă! La cât de rar am scris în utilmul timp, nici cine vrea nu poate să se plictisească. 
-Mda... 
-Și totuși despre ce să scriu? Dacă zic de iubire, meh, toate zic de iubire. Dacă zic de experiențe...
-Ce experiențe? Nu ai experiențe interesante.
-Hai că sunt.
-Or fi, dar nu merită citite...adică eu n-aș citi...
-Da, probabil că nici eu. Era un citat, o chestie, că cică trebuie să scrii cartea pe care ți-ai dori să o citești.
-Stai ușor, pauză. Ce carte? Vorbeam de blog, hakuna your tatas, că nu ești scriitor.
-Aș putea să fiu. N-aș putea să fiu, nu-i așa?
-Probabil că nu. Cărțile tale ar fi prea bune să le înțeleagă lumea. 
-Glumă. Nici măcar n-ar capta atenția. Și până la urmă despre ce să scrii o carte? 
-Aoleu, tu nu știi să scrii un amărât de articol, dărămite o carte. Doamne, ce idei ai!
-Nu scriu, dom'le, nici o carte. Poate vreodată așa... pentru mine și pentru nepoți. Cât de tare ar fi să găsesc ceva scris de bunica, îți dai seama?!
-Chiar, ca scrisoarea aia pe care ai găsit-o. Ți-aduci aminte?
-Da. De fapt, nu. Nu-mi aduc aminte exact momentul. Dar eu ziceam de o carte, o poveste, ceva mai elaborat. Știu că era scrisă într-un caiet și am rupt-o de acolo. O am acasă. O mai citesc din când în când. 
-Știu.
-Știu că știi. Nu trebuie să-mi spui că știi.
-Mai scrii ceva până la urmă? Pentru blog, adică.
-Aș citi-o iar. Crezi că ar trebui?
-Nu știu. 
-Spune-mi ce să fac.
-Vorbești cu tine. Opinia mea nu există dacă nu ți-ai format-o încă.
-Dar...
-...ai dreptul să decizi.
-Nu știu.
-Atunci mai gândește-te.”

Și ajunge pentru că oricum nu știe despre ce să scrie.

Mama

Cât suferă mama, când puiul îi plânge,
Cât râde nebună văzându-l zâmbind
Lovind din mânuțe, scâncind.

Ce tristă-i e lumea când timpul nu doarme
Și iute se schimbă noaptea în zi.
Iar tu tot nu știi
Ce-o doare când vede cum tu te-ai pălit
Și cât și-ar dori să te-nvie din nou,
Să-i fii prețiosul cadou.

Cât vrea să te vadă râzând tot mereu,
Cât plânge nebună de-ți simte durerea
Și stă s-o cuprindă tăcerea.