Pentru tata

Tu cum mă vezi?
Eu cum te văd pe tine?
Căci timpul este nemilos și trece peste noi.

Tu, suflet minunat
cu părul grizonant,
observi cum o clepsidră în veci ne-a transformat?
Eu nu mai sunt ce-am fost
și nici tu nu mai ești,
privește pe fereastră
cum ninge ca-n povești,
povești ce-odinioară poate-mi citeai pierdut
căci eu eram copilul
și tu erai adult.
Acum totul e altfel.
În cioburi de oglindă zgâriate
te rog să te privești,
privește-mă
și poate
să poți să înțelegi ce e o realitate.
Azi totul este altfel,
dar eu nu știu să văd,
căci timpul este nemilos și trece peste noi.
Tu cum mă vezi pe mine?
Eu cum te văd?

Povestea ninsorii din povești

Îți amintești tu oare cum ningea afară pe când noi ascultam povești?
Îți amintești tu oare cum noi ascultam povești pe când ningea afară?
Eu mai știu. O să îți aduci și tu aminte.

Cuminte ascult cu răsuflarea tăiată și sorb cuvintele care zboară nebune prin cameră. Nu mai știu unde sunt, dar afară ninge. Nu mai știu cu cine sunt, dar afară ninge. Nu mai știu ce zi e, dar afară ninge. Eu mă pierd printre pagini și afară ninge.
Peste șapte țări și șapte mări, peste șapte coline și șapte câmpii, tu asculți năucit alte cuvinte. Nici tu nu știi unde ești, și afară ninge. Nici tu nu știi cu cine ești, și afară ninge. Nici tu nu știi ce zi e, și afară ninge. Și tu rătăcești printre cuvinte, dar afară ninge.

A fost odată ca niciodată, și magica strălucire a stelelor fuse învelită cu o pătură de nori.
Și au mers ei ce au mers, și se porni o strajnică ninsoare.
Și tot colindând ei de colo-colo, bulgărași de vată înghețată cădeau fără încetare: unii dansau grațioși, mândri de călătoria lor, alții coborau haotic, lovind agitați tot ce întâlneau în cale, mai erau cei leneși, care pluteau la voia întâmplării... și erau mulți, atât de mulți că nici nu puteau fi numărați...
Și-ncălecai pe-o căpșună, și vă spusei o mare minciună, dar, vai, cum ninge afară! Ce fulgi de nea uriași! Privește, copile, pe fereastră cum ninge la fel ca în povești!

Care e povestea? Care e realitatea? Tu mai știi? Eu nu știam atunci. Nu cred că știu nici acum, dar nu mai contează.
Între șapte țări și șapte mări, între șapte coline și șapte câmpii, ninge; și nu ninge oricum, ci ninge ca-n povești. Și a tot nins, și poate că mai ninge și astăzi, dacă nu o fi venit primăvara.

Chip

Chip de țarină uscată,
Fără glas și fără suflu,
Mă vei ajuta să-ncerc
Golul inimii să umplu?

Chip al vântului fățarnic
Ce te-aduce și te ia,
Vei putea să-mi curmi tristețea
Și să ștergi lacrima grea?

Chip al stelelor căzute
Mânuite de-un fior,
Vei vrea tu să vii aproape
Să se stingă al meu dor?

Suflet blând ce porți prin ceruri
Amintirea vieții tale,
Hai! mai fă vântul să bată
Și mai mângâie-m'-o dată.

La mulți ani...

„La mulți ani!” șoptesc prea încet ca să fiu auzită de cineva; dar oricum nu avea importanță dacă țipam sau dacă tăceam, fiindcă nu era nimeni lângă mine. Alunec ușor la pământ și rămân nemișcată în genunchi. Cu ochii larg deschiși privesc spre morbida eroare a unor paralele. Simt cum mintea îmi este invadată de zeci de amintiri, de episoade, de clipe din trecut. Asaltul violent care se petrece în mine mă amețește ușor și cad într-o parte. Bate vântul și simt răceala lui mărțișor. Halal început de primăvară... e miezul zilei, dar abia vezi la doi pași în față. Mă simt de parcă m-ar privi o infinitate de fluturi și îmi întorc privirea ca să mă asigur dacă mă înșală simțurile. Poate că da, poate că nu... e prea încețoșat să îmi dau seama de mă privește sau nu cineva.
„La mulți ani!” mai spun încă o dată, dar ceva mai tare de data aceasta. Zâmbesc împăcată și aprind lumânările, apoi încep să fredonez cântecelul specific aniversărilor. Când termin, închid ochii strâns și îmi pun o dorință. Bate vântul, însă bate degeaba. S-a îndeplinit. La mulți ani.
 

Masacrul

Ce-i furia ce te cuprinde de obraji
Și fără milă te desfigurează?
Ce-i furia ce rupe părți din tine
Și cu plăcere te brutalizează?
Ce-i furia ce te distruge ceas de ceas
Și viața ta râzând interpretează?
Ce-i furia ce te hrănește cu-n miraj
Ș-apoi când pleacă te paralizează?

Nu mă minți că n-o cunoști...
Nu mă minți că ți-e indiferentă;
Eu știu că ți-e apropiată
Și că din viața ta nu e nicicând absentă.
Eu știu că ție îți e teamă
Și știu că uneori o vrei plecată,
Dar ea te minte, te manipulează,
Căci soarta ta nu o mai vrea salvată;
Dar ea te-nșală, cu har te manevrează
Și ești recrut, pe veci, la ea-n armată.