Afară

A lua o decizie - nu-i chiar lucrul cel mai uşor pe care trebuie să-l facă cineva.

Universul întreg o credea adormită, şi numai demoni ascunşi departe puteau să-i simtă suferinţa... numai că ei se hrăneau din durerea care o cuprinsese. Stătea nemişcată în faţa unei uşi înalte din sticlă. Rama uşii, sculptată de la bază în forma a zeci de chipuri de îngeri, strălucea în lumina unei lumânări aproape arsă. Mirosul proaspăt de vopsea ce acoperea rama era încă tare, şi se simţi ameţită, însă ignoră sentimentul. Făcu un pas spre uşă, şi prinse clanţa rece între degetele-i subţiri şi lungi; cămaşa lungă de mătase pe care o purta fâşâi delicat la mişcarea piciorului ei. Şi deschise uşa. O violentă adiere o lovi peste întregul ei trup sumar acoperit de cămasa de noapte; mătasea se lipi de picioarele golaşe, iar câţiva fulgi de nea îndrăzneţi îi loviră obrajii fierbinţi, topindu-se aproape insesizabil. Mai făcu un pas, şi încă un pas... Lăsase în urmă căldura şi protecţia camerei în care se ascunsese până atunci. Acum era afară! Terasa unde ieşise era acoperită de un covor subţire de fulgi de zăpadă. Sub atingerea paşilor ei, sub căldura tălpilor ei desculţe ce călcau batjocoritor distrugând perfecţiunea pură, erau ucise steluţele de gheaţă. Parcă nici nu simţea frigul care domnea peste noapte, durerea pământească produsă de săgeţile de gheaţa ce o loveau fără încetare fiind imperceptibilă. Chinul interior o măcina, o rodea, o făcea să plângă, să ofteze, să ţipe şi să strige după ajutor. Dar liniştea... era prea linişte aici, afară, pentru a lua nesăbuita decizie de a-şi exterioriza trăirile. Închise ochii şi trase adânc aer în piept, lăsându-şi capul pe spate. Însă părul ei negru, împodobit acum cu săgeţi argintii îi gâdilă mâinile şi o readuse în simţiri, făcând-o să expire uşurată. Şi dechise ochii. Şi era încă afară... pentru că era decizia ei!

Pagina albă

Privesc pierdută pagina albă...
Am auzit că nu e bine să închidem în noi emoţii ori sentimente prea puternice, aşa că m-am decis să le aştern pe o bucată de hârtie...prin urmare, am luat un creion şi un caiet mai vechi şi m-am aşezat obosită la birou.
"Dar ştiu eu să-mi exprim sentimentele în scris? O să scriu despre ce mă întristează... ba o să scriu despre ce m-ar face fericită... ba o să scriu despre ce aş vrea să pot schimba... ba o să scriu despre ce aş vrea să nu se schimbe niciodată... ba o să scriu despre..."

După 30 de minute constat că eram gata... că nimic din ce aş fi putut adăuga nu ar fi completat lucrurile... şi în continuare puteam să privesc pagina albă.
Acum îndepărtează-te! O să ţip...

Mai bine...

Mai bine mă năşteam o floare
Să-mpart miresme şi parfum,
A primăverii vestitoare,
Să fiu iubită ori-şi-cum...

Mai bine mă năşteam un brad,
Ce veşnic înverzit domneşte,
Căruia frunzele nu-i cad
Şi care e tratat regeşte...

Mai bine mă năşteam o stea
Pe cer, în noapte să lucesc
Ca să mă vadă cine-o vrea
Spre mine dacă ei privesc...

Mai bine mă năşteam un nor,
Prin lume liber să mă plimb
Şi să privesc din al meu zbor
Cum lumea aş putea s-o schimb...

Dar m-am născut un muritor
Şi-a lumii răutate simt.
Degeaba sunt eu visător,
Dacă toţi ceilalţi doar mă mint.

O nălucă

Sentimente-nălţătoare,
Poate-o carte să-ţi aducă;
Simţi că parcă sunt reale,
Simţi că eşti ca o nălucă.

O nălucă ce pluteşte
Printre pagini speriată,
Care simte şi trăieşte,
Care plânge şi iubeşte.

Şi m-a speriat trăirea
De a fi eu o nalucă,
Fiindcă nu aveam menirea
De-a compătimi iubirea.

Închid cartea şi-o trântesc
Pe podeaua obosită...
Nu mai vreau să mai citesc
O poveste încâlcită...

La-nceput era frumos,
Mă jucam şi printre stele
Dar totul s-a-ntors pe dos
Şi m-au luat de lângă ele.

Un capitol negru, trist,
Încărcat cu mult venin
Din durere ce-a fost scris
De un alt suflet meschin.

Doar aşa pot să descriu
Ce-am citit mai înainte
Din cartea ce acum zace
Într-un colţ, pe jos, cuminte.

Dar eu ştiu că la sfârşit
Toată lumea-i bucuroasă
Deci iau cartea şi continui
Lecturarea-i furtunoasă.

Şi constat cu mulţumire
Că în ultimele rânduri
Întâlnesc şi fericire
Printre măreţele gânduri.

A venit circu'-n oraş!

Stau pe-o bancă şi privesc
Oameni ce se tot grăbesc,
Şi spre ei vreau să zâmbesc
Dar, parcă nu mă zăresc.

Văd apoi un copilaş,
Mititel şi drăgălaş,
Ce-i al grupului codaş,
Căci nu prea are curaj.

Un zâmbet cald îi transmit
Şi mă priveşte subit,
Iar când vreau să mă ridic
Lângă mine s-a oprit.

Cu un glas dojenitor,
Şi curaj stăruitor,
Mă întreabă visător,
De ce stau şi nu cobor?

Cu uimirea-n trup şi gând
Nu-i răspund niciun cuvânt
Şi-atunci el strigă fruntaş:
- A venit circu'-n oraş!