A lua o decizie - nu-i chiar lucrul cel mai uşor pe care trebuie să-l facă cineva.
Universul întreg o credea adormită, şi numai demoni ascunşi departe puteau să-i simtă suferinţa... numai că ei se hrăneau din durerea care o cuprinsese. Stătea nemişcată în faţa unei uşi înalte din sticlă. Rama uşii, sculptată de la bază în forma a zeci de chipuri de îngeri, strălucea în lumina unei lumânări aproape arsă. Mirosul proaspăt de vopsea ce acoperea rama era încă tare, şi se simţi ameţită, însă ignoră sentimentul. Făcu un pas spre uşă, şi prinse clanţa rece între degetele-i subţiri şi lungi; cămaşa lungă de mătase pe care o purta fâşâi delicat la mişcarea piciorului ei. Şi deschise uşa. O violentă adiere o lovi peste întregul ei trup sumar acoperit de cămasa de noapte; mătasea se lipi de picioarele golaşe, iar câţiva fulgi de nea îndrăzneţi îi loviră obrajii fierbinţi, topindu-se aproape insesizabil. Mai făcu un pas, şi încă un pas... Lăsase în urmă căldura şi protecţia camerei în care se ascunsese până atunci. Acum era afară! Terasa unde ieşise era acoperită de un covor subţire de fulgi de zăpadă. Sub atingerea paşilor ei, sub căldura tălpilor ei desculţe ce călcau batjocoritor distrugând perfecţiunea pură, erau ucise steluţele de gheaţă. Parcă nici nu simţea frigul care domnea peste noapte, durerea pământească produsă de săgeţile de gheaţa ce o loveau fără încetare fiind imperceptibilă. Chinul interior o măcina, o rodea, o făcea să plângă, să ofteze, să ţipe şi să strige după ajutor. Dar liniştea... era prea linişte aici, afară, pentru a lua nesăbuita decizie de a-şi exterioriza trăirile. Închise ochii şi trase adânc aer în piept, lăsându-şi capul pe spate. Însă părul ei negru, împodobit acum cu săgeţi argintii îi gâdilă mâinile şi o readuse în simţiri, făcând-o să expire uşurată. Şi dechise ochii. Şi era încă afară... pentru că era decizia ei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu