Să trăiesc?

So, mergând spre școală de dimineață, mă pocnise un val de inspirație magnific, dar ideile și formulările pe care mintea-mi le procesase pe drum s-au evaporat instant în secunda în care am pășit pe coridorul anost (o fi un semn?). Conceptul încă mă bântuie, așa că... I'll give it a try.

Pornisem de la ideea că nimeni nu știe cu ce scop a fost creată rasa umană, ori în ce mod. Că suntem urmași ai caraghioaselor maimuțele sau că suntem creația supremă a lui Dumnezeu, ei bine, informațiile de genul țin de credințele fiecăruia dintre noi în parte. Ceea ce pot spune cu tărie că avem în comun cu toții este setea, foamea, nevoia aprigă de cunoaștere. 
Să trăiesc în trecut. Să trăiesc în trecut ar însemna să-mi petrec zilele ca un robot, trecând mecanic prin activități ori alte treburi așteptând cu dorință crescândă cele câteva momente de liniște și singurătate în care pot să visez în pace la clipele trecute. Să îmi las mintea să mă transpună în secundele fericirii pe care deja le-am simțit. Să le simt din nou și din nou, doar pentru că fusese atât de bine atunci. Să trăiesc în trecut?
Să trăiesc în prezent. Să trăiesc în prezent ar însemna să uit că am avut un trecut. Să uit de clipele fericite, să uit de oamenii care nu mai fac parte din viața mea, să uit de unde am plecat, să uit de unde vin, să uit de orice altceva nu se petrece acum. Să îmi las mintea să fie acaparată de fericirea momentului, iar după ce apogeul dispare să uit de ce fusesem fericită, să șterg zâmbetul, și să aștept o altă șansă pour un sourire. Să trăiesc în prezent?
Să trăiesc în viitor. Să trăiesc în viitor ar însemna să îmi canalizez puterile pentru a atinge un ideal. Să fiu dezamăgită când îmbrățișez acest ideal pentru că deja nu mai este suficient și mintea-mi deja a stabilit un altul, care odată atins nu va fi suficient. Să uit cine am fost, să uit cine sunt, să uit de cei din jurul meu, pentru a ajunge acolo unde aș crede că mi-aș dori. Să îmi las mintea să transforme viața într-o dezamăgire continuă, pentru că nimic nu va fi niciodată de ajuns. Să trăiesc în viitor?
Să aleg. Să trăiesc în amintiri? Să trăiesc în neglijare? Să trăiesc în dezamăgiri? Să trăiesc?

God bless...

Mă trezesc și mă dau jos din pat. Mă uit pe geam și văd că ninge. Privirea-mi de sictir scârbit se transformă instant într-un zâmbet, aș zice la propriu până la urechi, fiindcă după ce m-am întors cu spatele, iar fața mea și-a recăpătat forma normală, mă dureau obrajii. ”God bless snow!” gândesc schițând mental încă un zâmbet dureros. Minutarul înfricoșătorului măsurător al timpului aleargă nebun pe cadran. Ies din casă fără să încui, ca de obicei. Cobor două etaje și înțepenesc. Urc înapoi la chinuitorul etaj 4 și ajunsă în fața ușii dau să descui. ”God bless logic!” fiindcă n-ai cum să descui o ușa neîncuiată. Îmi iau umbrela și plec. Încui ușa de data asta. O senzație de mândrie mă cuprinde, căci mi-am amintit să încui... și pe urmă rușinea îi ia locul, că uitasem asta cu câteva ture de cadran mai înainte. Deschid ușa blocului, arătând un zâmbet tâmp și pregătită să mă alătur peisajului de poveste. Zâmbetul îmi paralizează pe față. O rafală de vânt mai puternică decât mine mă plesnește peste obraji. Simt fiorul rece până în vârful unghiilor de la picioare. ”God bless cold!” că de n-ar fi frig, n-ar fi nici zăpadă. Calc încrezătoare pe trotuarul înghețat și mai instant decât cafeaua îmi regret decizia. Aterizez în fund și aud râsete necenzurate dinspre stație. ”Ai văzut-o, bă, cum a căzut?!”. O femeie îngrijorată se repede să mă ajute să mă ridic. ”Te-ai lovit, drăguță?” mă întreabă cu o grijă reală în glas. ”Sunt bine. Așa e iarna. Mulțumesc de ajutor!”, îi răspund dintr-o suflare. Îmi zâmbește matern, apoi se întoarce la băiețelul de vreo juma' de metru care se uita caraghios la mine. ”Râzi de ea că a căzut?!” și jap - lovește copilul împingându-l vreo trei pași în față și făcându-l să se împiedice și să cadă de asemenea. ”God bless hypocrisy!” că altfel poate nici nu m-ar fi ajutat. Ajung la așa-zisa-mi destinație, dar nu fără a testa tăria trotuarului de încă trei ori. 
Probabil, tu - care încă citești dacă nu te-ai plictisit deja, fiindcă până și eu constat cu uimire că s-a lungit cam mult articolul - aștepți un sens pentru narațiunea aia banală de mai înainte. Mda...eu încă nu l-am găsit and at this point I'm too afraid to ask.

La 17 ani amărâți...

”Te salut, lume! Eu sunt...da și nu știu multe, dar fi atentă ce am învățat până acum: tu ești mare, eu sunt mică; tu ești matură, eu abia acum cresc; tu mă cunoști pe mine, eu habar n-am cine ești; tu știi ce vrei, eu încă n-am aflat; tu îi știi pe toți, eu abia mă cunosc pe mine...și așa mai departe, pentru că orice aș putea eu să fac, tu vei putea să faci mai bine. Mda, păi...așa și?! E ceva ce știu sigur că nu vei putea în veci, și anume, să fii eu.” - frumos mod de a gândi, optimist și full of joy... numai că...
La 17 ani amărâți ai mei e cam dificil să înțelegi pe ce sisteme funcționează societatea-și da, zic bine societate, căci definiția ei nu menționează și care ar trebui să fie legile pe care le are la bază, ci numai că aceste legi și raporturi există. La 17 ani amărâți ai mei, sunt privită ca un nimeni care nu vede, nu aude, nu simte, nu știe. La 17 ani amărâți ai mei, sunt nimeni și nu pot să fac nimic.
Da! Așa este... eu nu pot să acționez, dar pot însă, cu ușurință chiar, să observ. Minciună, nedreptate, neplăcere, suferință și durere. E amuzant cum cred unii că nu văd nimic, atunci când poate văd mai mult decât se lasă arătat. E amuzant cum la 17 ani amărâți ai mei... esența lumii nu se arată așa cum e și luptă să mă păcălească. E amuzant cum la 17 ani ai mei, plâng râzând, de amuzant ce mi se pare...
La 17 ani amărâți ai mei, nu mi-e greu, căci nu sunt singură, dar la 17 ani amărâți ai altora...

Să ai curajul să exiști

-Să-ți fie rușine!

-Îmi e, dar...

-...Să-ți fie rușine!

-Îmi e, dar...

-...De ce ți-e rușine?

-De ce nu...

-Te-ai lăsat descurajată! Îți e rușine?

-Îmi e, dar...

-...I-ai lăsat pe alții să gândească pentru tine! Îți e rușine?

-Îmi e, dar...

-...Ți-a fost frică! Îți e rușine?

-Îmi e, dar...

-...Te mai lași descurajată?

-Nu, dar...

-...Îi mai lași pe alții să gândească pentru tine?

-Nu, dar...

-...Îți va mai fi frică?

-Nu, dar...

-O să ai curaj să exiști?

-Da, dar...

-...fără dar! De ce să ai curajul să exiști?

-Fiindcă așa mi s-a spus că trebuie.

Degeaba

Afară, în mijloc de stradă
Simt cum trupul meu ia foc;
Dar din jur încep să cadă
Ocări şi bătăi de joc...

Şi degeaba plâng...
Şi degeaba ţip...
Şi degeaba strig...
Şi degeaba pic...
...cad, dar jos rămân căzută,
între oameni nevăzută
trupu'-mi zace nemişcat,
gându'-mi este-ntunecat,
e târziu şi... am plecat!