Tu crezi că pot

Să vrei și să nu poți,
Să ai, să fii, să știi,
Ce greu e să fii om,
Ce greu - să crești copii.

Să cauți ce-i absent,
Să vrei lumină peste tot,
Ce greu e să fii om,
Doamne, Tu crezi că pot?

Mă-ntreb, visez răspunsuri,
Te văd în tot ce simt.
Nu mai e greu să fii om
Deși e puțin timp.

Te caut toată viața
Și eu și toți ce sunt
Și-i greu când înțeleg
Că voi pleca-n curând,
Că nu voi fi prea mult
Și-am să ajung departe
Privind la toți ai mei
Când timpul ne desparte,
Când timpul ne separă
În cei ce-am fost cândva
Și cei ce sunt acum...

Ce ușor e așa.

A fost odată cineva

A fost odată cineva. Acum nu mai e nimeni. Mai e doar o curte pustie, o casă întunecată, o cameră rece și un pat gol. Un pat unde era mereu cineva sau ochelarii lui lângă un ziar deschis ori împăturit neglijent. Acum nu mai e nimeni. Nu mai e nici foc în sobă, nici coji de mere pe masă la bucătărie. Nu mai e nimeni. Nu mai e zgomot de radio, pe care nu îl ascultă nimeni și nu mai e nici meci la televizor; sau poate că mai e, dar nu se uită nimeni; sau poate că se uită, dar nu se uită cine trebuie. ”Cu cine ținem?” Urma întotdeuna alt răspuns, dar ce mă bucuram când dădeau gol. Acum e gol doar patul. Nici pătura verde cu negru nu mai e. Înainte era altă pătură, dar nu mi-o mai aduc aminte. Nici plapuma nu mai e. Nici vaza cu flori de plastic mai bătrâne ca mine nu mai e. Nu știu unde a ajuns. Probabil că florile erau prea vechi și prea prăfuite, dar cuiva îi plăceau, că erau acolo de când m-am pomenit. Nu cred că mai sunt nici lemne sub sobă. Sau or mai fi, dar nu le mai folosește cineva. Nici sticla cu gaz nu mai e. Când era cineva, sticla cu gaz era mereu la locul ei lângă sobă. Nici câinele nu mai e liber în fiecare seară. Poate că mai e din când în când, dar nu în fiecare seară, cum cred că era înainte. Și nu mai sunt haine peste tot. Mai sunt, dar nu la fel de multe. Și dacă se face maldăr de haine pe undeva în casă, nu mai sunt ale cuiva, sunt ale altcuiva. Nici medicamente nu mai sunt. Erau pe marginea patului, puse în ordine. Acum, sunt la gunoi, probabil. Nici chibrituri după sobă nu mai sunt și erau mereu acolo, măcar o duzină începută. Nici deasupra aragazului nu mai e niciun chibrit. O fi prin altă parte, iar acum mereu o să caute altcineva chibrituri, fiindcă nu mai e cineva să aibă grijă să fie la locul lor.
Oare se supără de câte nu mai sunt? Că eu m-am supărat puțin. Dar cineva n-a zis nimic. A tăcut tot timpul cât am stat lângă el. Acum nu mai stau lângă el și nu știu dacă e supărat și ne bombăne. Dar când nu găsește ceva la locul lui, ne sună. Înainte așa făcea. Acum, nu cred că o să ne mai sune. Dar asta poate să însemne că găsește tot și că nu e supărat pe noi. Sau poate nu...

A fost odată cineva. Acum nu mai e nimeni.
Și eu am fost odată cineva. Și acum nu mai știu cine sunt.

Fericit(ă)

M-am gândit că aș putea să scriu ceva. 

Nu m-am gândit ce, m-am gândit doar că aș putea. Și m-am uitat peste hârtiile mâzgălite cu idei. Am găsit una de vreo câteva săptămâni. Hârtia nu mai este albă și nouă, ci mototolită și îi lipsește un colț. Nu conține informații descifrabile decât pentru mine cea care le-am scris: niște numere și niște simboluri. În cinstea seriei de romane pe care o citesc în prezent mă gândesc ce ar sugera numerele și simbolurile mele unui detectiv, dacă aș fi asasinată și el mi-ar investiga moartea. Oare cât timp i-ar lua să înțeleagă și să judece? Oare ar descifra vreodată? Irelevant, fiindcă nu m-a omorât nimeni. Alung gândul și întorc foaia pe cealaltă parte. Mai sunt trei cuvinte scrise strâmb și grăbit cu un pix care nu voia să coopereze: ”Azi sunt fericit”. Atât. Nici măcar n-am apucat să pun ”ă”. 
Nu am apucat să fiu fericită. 
Acum, încerc să-mi amintesc de ce fusesem fericit(ă). 
Nu mai știu.
Și mă întreb dacă e de bine sau de rău că nu-mi mai amintesc. Merită oare să fii fericit(ă) dacă nu-ți poți aminti de ce? Dacă n-aș fi scris, acum n-aș fi știut că am fost atât de fericit(ă) încât am vrut să scriu despre motivul fericirii mele. 
Oare ce m-a făcut fercit(ă) atunci?
Oare o să mă mai facă fericit(ă) și altă dată?

Am scris ceva.

Tot mai plouă

Cerul e pânză de pictat
Și am vărsat paharul
cu apă decolorat-
-ă, ce greșeală frumoasă.

Pâlpâie lumina lumânării
Și privesc culoarea cum alunecă
pe-un cer al întâmplări-
-lor le las tot ce-am avut.

Și arde culoarea
Și curge lumânarea
Și eu mă pierd în ele amândouă:
Mă scurg precum culoarea
Și ard ca lumânarea
Și-afară tot mai plouă.

Punct .

Cu această postare, voi face un lucru ce nu prea-mi stă în caracter: voi scrie despre mine... așa pe față. Nu cred că o să-și imagineze careva că-mi voi turna sufletul pe tavă în fața internetului, însă aș vrea să vorbesc despre un punct și despre cum sper să pot să desenez pornind de la acel punct.

Departamentul Științele Educației al facultății pe care o urmez are o slăbiciune pentru Steve Jobs. Evident că generalizez exagerat, dar nu asta contează. Colegi de-ai mei știu cu siguranță despre ce vorbesc (îi aduc în ”firul narativ” din speranța oarbă, dar îndreptățită că-mi citesc postările; oameni loiali și cu suflet cald; merită menționați; și ei s-ar putea să-mi fie puncte de la care voi putea să fac desene). Mr Jobs a participat ca invitat la cursul festiv/festivitatea de absolvire/cum s-o numi la ei a nu-știu-cărei universități de nu-știu-pe-unde. Dacă mă chinui, găsesc și discursul și informațiile, dar nu asta contează. Așa. De obicei, mă lasă rece discursurile care se vor motivaționale, de la oameni deștepți și care într-un mod sau altul par a fi împliniți. Mr Jobs, însă, a fost altceva. Mi s-a părut sincer. Și mi s-a părut că vorbește ca un pământean. Și mi s-a părut că nu i se pare că e centrul universului, deși ar putea să fie justificat să i se pară. Mi-a plăcut de el. Și mi-a plăcut ce a spus el. Și mi-a plăcut și modul în care a spus-o. 

Printre experiențe și concluzii personale, a vorbit de niște puncte (el le zice dots că nu vorbește limba română; eu o să le zic puncte). Deci, puncte. Pe scurt, tot ce facem noi sunt puncte individuale desenate pe bucata de hârtie a vieții noastre, iar la un moment dat, în viitor, unele puncte se vor uni (el zice connecting the dots). El mai zice și că nu ai cum să vezi aceste legături privind înspre viitor, ci numai privind înspre trecut. Și probabil are dreptate. 

PUNCT .ul (pun intended) de care vreau să scriu a fost desenat de ceva timp. Și scriu despre el pentru mine, pentru că vreau să citesc postarea asta în viitor și sper să-mi confirm ceea ce gândesc acum. Un punct e doar un punct, dar de la un punct poți desena atât de multe și atât de frumoase. 

Dragă Eu din viitor, sper ca acest Punct . să fie originea unui desen frumos și demn de admirat. Te rog să-mi răspunzi. Vreau să știu dacă am avut sau nu dreptate. 

Numai bine, Eu din prezent, deci pentru tine, Eu din trecut sau Tu din trecut... Acum că mă gândesc mai bine nici adresarea nu-i tocmai corectă, fiindcă Eu din viitor de acum, va fi Eu din prezent de atunci... dar nu asta contează. 

P.S. Dragă Punct ., să ai spor cu proiectul ăla.